România sub diplomația lui Meleșcanu e gata de un nou eșec uriaș (text actualizat)

România continuă campania pentru un loc de membru nepermanent în Consiliul de Securitate al Organizației Națiunilor Unite, anunța o știre răzleață de la sfârșitul lunii august 2018, construită pe un comunicat remis de Ministerul Afacerilor Externe și lansată de Mediafax. Știrea trecea aproape neobservată într-o țară marcată și răscolită de brutala reprimare a demonstranților din Piața Victoriei, pe 10 august. Comunicatul se dorea o replică la informațiile insistente potrivit cărora locul era gata pierdut în favoarea Estoniei. 

Consiliul de Securitate este însărcinat cu menținerea păcii și securității internaționale. Cele mai cunoscute activități sunt stabilirea de operațiuni de menținere a păcii, instituirea de sancțiuni internaționale și autorizarea de acțiuni militare. Este format din 15 membri, dintre care cinci sunt permanenți și au drept de veto asupra rezoluțiilor: SUA, Marea Britanie, Rusia, Franța și China. Ceilalți zece reprezintă regiuni geografice – Blocul African (3 membri), America Latină și Caraibe, Asia și Europa de Vest (câte 2), Europa de Est (1) – și sunt aleși câte cinci în fiecare an, cu mandate de doi ani, conform unei scheme de rotație. Alternativ, o țară arabă preia un mandat de la Blocul African sau Asia.

Țara noastră și-a depus candidatura în 2006 pentru locul alocat Grupului Est-European în intervalul 2020-2021. Alegerile sunt programate în cadrul Adunării Generale a ONU, în iunie 2019, mai precis pe 7. (Vezi programul atașat.) Mandatul se obține prin vot, cu susținerea a 2/3 din statele membre, în prezent în număr de 193, arăta comunicatul.

În paralel, pe site-ul oficial al ministerului, te lovește o prezentare de mântuială a acestui „obiectiv important de politică externă”, întocmită într-un limbaj compus direct din rumeguș. În același registru se încadrează și alte materiale. Se amintește că de la aderare, în 1955, România a deținut patru mandate de membru nepermanent: 1962, 1976-1977, 1990-1991 și 2004-2005. Istoria reține prestațiile excepționale ale ambasadorilor, șefi de misiune permanentă, care au girat mandatele din 1976-1977 (Ion Datcu) și 1990-1991(Aurel Dragoș Munteanu, în plină criză a Conflictului din Golf).

În vederea câștigării mandatului, Centrala ministerului a mobilizat reusurse tehnice, materiale și diplomatice și a constituit un colectiv special de lucru despre care s-au vorbit mai puțin decât despre obiectiv în sine. La votul din Adunarea Generală, o țară pierdută undeva în Oceanul Pacific și o putere economică mondială sunt egale. Nevăzuți, necunoscuți publicului, profesioniști de o excepțională valoare, în special din noua și matura generație de diplomați de carieră, au trudit pentru interesul și prestigiul României. A le face publice numele acum, după misiunile îndeplinite cu patriotism, ar însemna să le facem rău. Fiindcă eforturile lor au fost năruite din țară, de la sursă.

Sunt capitale mari unde nu avem ambasadori deloc sau ne reprezintă niște figuranți. Diplomația contemporană este una complexă și îmbină componente strategice supuse interesului național în cea mai pură esență a sa. Din simpla observare a rivalităților și priorităților toxice, pe axa ministru-președinte, ca titulari ai reprezentării externe, precumpănește de această dată rolul nefast jucat de Teodor Meleșcanu, cel uitat în fruntea MAE „grație” încăpățânării lui Călin Popescu Tăriceanu. Ne-am obișnuit ca Ungaria, prin ministrul de Externe Peter Szijjarto, prin Zsolt Attila Nemeth, mare prieten al unor liberali cândva tineri sau ambasadorul Botond Zakonyi, să-și bată joc de noi. Ne amuzăm cu gândul la ce ar putea discuta marele colecționar de cravate și consumator calificat de trabuce cu omologul rus, Serghei Lavrov, unul dintre titanii diplomației mondiale. Nimic nu întrece însă dezastrul diplomatic produs de promisiunea de mutare a ambasadei noastre în Israel de la Tel Aviv la Ierusalim, pe mâna, mintea și interesele lui Liviu Dragnea. Lucrurile trebuie spuse direct: Israelul nu a cerut imperativ așa-ceva niciodată! Așa că am pierdut cel puțin Lumea Arabă, o certitudine istorică sub raportul prieteniei, iar Meleșcanu cică se ocupa de evaluări și analize. Mai fă diplomație itinerantă în aceste condiții! Sau da-i normă de reparator strălucitului ambsador Ion Jinga de la ONU!…

Recent, foarte recent, Meleșcanu s-a identificat (cu repetiție) ca asociat (complice?) la nenorocirea cu organizarea votului din diaspora pentru europarlamentare și referendum. Rămâne de neclintit. Degeaba a demonstrat distinsul diplomat și jurist Cristian Diaconescu de ce avem nevoie de câteva mii de secții de votare în afara hotarelor, Meleșcanu rezistă. Poate că înfrângerea preconizată de la ONU va fi picătura decisivă. Nu de alta, dar un fruntaș ALDE din echipa apropiată lui Popescu Tăriceanu mărturisea neoficial, în plină campanie electorală, că locul în Consiliul de Securitate va reveni Estoniei. În presa națională de pretinsă și închipuită anvergură e liniște deplină.

Ultima oră:

Membrii delegației noastre oficiale la New York, condusă de Teodor Meleșcanu (78 ani), sunt într-o așteptare înfrigurată, după cum mărturisea cu puțin timp în urmă, de la fața locului, o persoană care cunoaște precis toate eforturile diplomaților români. Nu-și fac iluzii. Estonia, pe de altă parte, este reprezentată de întreaga echipă de campanie pentru acest proiect, în frunte cu charistmatica președintă Kersti Kaljulaid (49 ani).

Votul este programat pentru mâine la ora locală 10 (ora 17 în România). Din țară, un diplomat de carieră a reconfirmat, pentru stirinationale.eu, că „situația e proastă”.  

Viorel COSMA

Sursa: StiriNationale.EU