Ratarea unui proces-spectacol. Lucrețiu Pătrășcanu

Personalitate controversată, Lucrețiu Pătrășcanu a marcat mișcarea comunistă din România atât în timpul vieții sale, cât și în postumitate. Avocat de profesie, cu studii de specialitate în Germania și Franța, Lucrețiu Pătrășcanu s-a implicat în calitate de apărător într-o serie de procese ale comuniștilor aflați în ilegalitate, în perioada 1924-1944.

Convingerile de stânga sunt rezultatul educației și mediului în care a trăit. Cartea care l-a fascinat în adolescență- mărturisea Petre Pandrea, cumnatul său, a fost La Russe soutteraine, „cu teroriști, socialiști, revoluționari, cu conspiratori și enigme, nefastă pentru formarea unui adolescent sensibil, prea tandru, cu o criză religioasă mărturisită”(1).

23 August 1944, momentul T0 al procesului comunizării României îl găsește pe Lucrețiu Pătrășcanu în apropierea regelui. Redactează Proclamația către Țară, obținând funcția de ministru al Justiției, inițial fără portofoliu.

Aparent, un important al regimului, în esență se căutau deja motivele excluderii sale. Semnarea armistițiului la Moscova, în octombrie 1944, deschide seria tensiunilor dintre Lucrețiu Pătrășcanu și reprezentanții sovietici Andrei Jdanov și Viaceslav Molotov.

Era, de fapt, un prim semnal de alarmă pentru ce i se pregătea. În declarațiile făcute presei la întoarcerea în România, Lucrețiu Pătrășcanu exprima eufemistic noua realitate: „Poporul român trebuie să cunoască adevărul întreg. Întreg adevărul! România a pierdut războiul. Un război dus împotriva intereselor poporului român”(2).

Acestei situații i se adaugă și neînțelegerile cu Gh. Gheorghiu Dej, respectiv Ana Pauker. Declarația de la Cluj din 1945 constituie un moment acut al disputei dintre Lucrețiu Pătrășcanu și reprezentanții partidului.

„Mai întâi sunt român, abia apoi comunist”, agravează iritarea liderului „suprem”, Gh. Gheorghiu Dej. De fapt, expresia folosită de Lucrețiu Pătrășcanu era „sunt comunist pentru că sunt român”(3).

Considerat un adversar redutabil de ambele facțiuni din interiorul partidului, gruparea moscovită (Ana Pauker) și gruparea internă (Gh. Gheorghiu Dej), Lucrețiu Pătrășcanu este sacrificat. Studiile, carisma, notorietatea au fost, în esență, cauzele izolării și ulterior condamnării sale.

Absurdul regimului a constat în faptul că victimă ajunge chiar persoana care până nu de mult era „tovarășul de drum”, pentru ca de la un moment dat încolo sa devină „dușman al poporului”.

Zelul liderului de a obține culpabilizarea și, în final, execuția a fost excesiv. Era o nevoie disperată de a se legitima, a muncitorului fără bacalaureat, în raport cu intelectualul atipic, dar autentic.

Traiectoria celui care a crezut în regimul „democrației populare” este sinuoasă. Deși ministru al Justiției, Lucrețiu Pătrășcanu ajunge un excomunicat.

Arestat în aprilie 1948, este executat în aprilie 1954, la capătul unei anchete epuizante. Cu el împreună cad victimă și prietenii săi.

Lotul Pătrășcanu i-a inclus pe Elena Pătrășcanu, Belu Zilber, Herant Torosian, Harry Brauner și Lena Constante. Rând pe rând prietenii săi îl vor trăda. Belu Zilber, devenit principalul martor al acuzării, recunoștea, mai târziu, rolul jucat(4).

Teroarea instaurată a avut drept consecință suspendarea conștiinței și înrobirea personalității, dezindividualizarea și descompunerea morală.

Ordinul folosirii tuturor mijloacelor pentru a obține probele vinovăției a inclus acuzații ridicole. În proces sunt introduși Remus Koffler și Victoria Sârbu, în încercarea de a fi asociat cu Ștefan Foriș, fostul lider al partidului, ucis și el de tovarăși.

Ancheta este tergiversată în prima parte a anului 1951, pentru ca din a doua lui jumătate să fie reluată. Amânată după moartea lui Stalin, este din nou adusă în prim plan, la sfârșitul anului 1953.

Lupta pentru putere din interiorul PCUS, dintre Hrusciov, Molotov și Malenkov creează contextul extern pe care Gh. Gheorghiu Dej îl aștepta. Acordul lui Malenkov pentru procesul lui Lucrețiu Pătrășcanu, transmis prin intermediul lui Miron Constantinescu, este urmat de momentul tranșării situației.

Procesele –spectacol în care au fost acuzați Rudolf Slansky în Cehoslovacia, Laszlo Rajk în Ungaria și Traicio Kostov în Bulgaria nu s-au putut copia și în România, în pofida faptului că anchetatorii lui Pătrășcanu luaseră notițe, în încercarea de a transfera „modelul”.

Procesul s-a desfășurat cu ușile închise. Ineditul acestuia a constat în refuzul personajului acuzat de a recunoaște ceea ce i se atribuia: crime împotriva păcii și înaltă trădare.

În declarațiile semnate între 1949-1951, Lucrețiu Pătrășcanu recunoaște numai greșelile ca activist de partid, „legăturile nepartinice”, „starea de spirit nejustă și bolnăvicioasă”, „orgoliul și ambiția necunoscute”(5).

Într-o declarație din martie 1950, de exemplu, referitor la problema discursurilor de la Cluj, Pătrășcanu preciza că Gh. Gheorghiu Dej criticase poziția sa, considerată cel puțin inoportună(6).

Într-o altă declarație din aprilie 1951, mărturisea, „liber și nesilit de nimeni”, că „devierile și manifestările naționaliste” l-au situat pe o „poziție trădătoare”(7).

Belu Zilber regizase o întreagă mizanscenă. Într-o declarație din februarie 1950, mărturisindu-și „crimele mari”, înșelarea partidului prin rapoarte false, întâlniri secrete cu spioni străini, recunoștea ascunderea trădării lui Pătrășcanu(8).

Un fost anchetator, Ion Solbutin declara: „Când mi-am format această convingere în sinea mea, că aici este vorba de mari lucruri, de mari interese, m-au determinat ca în niciun chip și sub nicio formă să nu ies măcar cu o virgulă fie din dispozițiile tovarășului ministru Drăghici, fie din cele ale consilierilor sovietici”(9).

Vinovăția era deja hotărâtă chiar înainte ca ancheta să fie finalizată. Raportul juridic trebuia doar să confirme decizia politică.

Dacă Petre Pandea considera că fusese prins în plasa unor intrigi meschine, Mihail Ralea oferea o altă perspectivă: „Plecat pe drumul Damascului, la Cluj, din Saul a devenit Paul, s-a trezit în el fibra de moldovan îndărătnic care nu se predă, care nu a vrut să îngenuncheze”(10).

La proces a refuzat apărători, chiar și pe cel desemnat din oficiu. Pedepsele au fost dictate instanței, simulacrul judiciar fiind coordonat din culise de Iosif Chișinevschi.

În rechizitoriu se preciza: „Grupul complotist în cap cu Pătrășcanu se deosebește de ceilalți dușmani ai poporului, prinși, judecați și pedepsiți în procesele anterioare, prin perfidia, fățărnicia și camuflajul sub care și-au ascuns crimele”(11).

Din stenogramele procesului reies „probele zdrobitoare”: „În consecință, tribunalul reține ca dovedit că acuzatul a fost dușmanul neîmpăcat al clasei muncitoare și partidului, agent provocator al siguranței burghezo-moșierești și fasciste, agent al serviciului de spionaj englez și trădător de patrie”(12).

Curajul de a refuza să accepte o culpă imaginară l-a transformat într-o victimă sigură. Imaginea sfârșitului său este tulburător. Aflat într-o situație limită, bolnav, deprimat, Lucrețiu Pătrășcanu a negat pe toată perioada procesului acuzațiile care i se aduceau.

Geo Bogza nota într-o serie de articole: „I s-a făcut în numele dreptății, cea mai mare nedreptate din câte se pot face unui om”(13). „Nicio clipă a vieții mele, din multe și negre clipe, nu l-am crezut vinovat pe cel trimis la moarte”(14).

În noaptea de 16 spre 17 aprilie 1954, Lucrețiu Pătrășcanu este împușcat în închisoarea Jilava. Ceilalți din lot sunt condamnați, cu excepția lui Remus Koffler- executat, la ani grei de pușcărie.

Rezistența sa, moartea sa tragică, nu-l pot exonera însă de participarea la comunizarea României. Lucrețiu Pătrășcanu legitimase de la înălțimea funcției sale procesele „Trădării Naționale”, de la Ion Antonescu până la Iuliu Maniu, inclusiv momentul abdicării regelui Mihai.

Reabilitarea decisă de Nicolae Ceaușescu în 1968 nu a fost decât o încercare de discreditare a predecesorului și nicidecum o reparare a parodiei judiciare încheiată în aprilie 1954.

Rescrierea istoriei, mistificarea realității, falsificarea adevărului s-au circumscris grotescului unui regim purtat cu diverse arme, de la propagandă și ideologie, până la cultul personalității și teroare.

Între mitizare și demitizare, imaginar și real, Lucrețiu Pătrășcanu a fost plasat pe o axă a extremelor, fie aceea a patriotului, fie cealaltă de reprezentant al represiunii. Între cele două extreme s-a aflat de fapt un om a cărui viață, carieră, istorie personală au fost marcate profund de regimul în care crezuse și pentru care luptase.

Refuzul de a deveni un Rubașov, personajul lui Koestler, și de a-și asuma acuzații „care se năruiesc singure, sub propria netemeinicie”(15) scurtcircuitează procesul–spectacol pregătit pentru Lucrețiu Pătrășcanu.

Și, totuși, revelația personajului principal era premonitorie: „Calea partidului este clar definită ca o potecă îngustă în munți. Cel mai mic pas greșit, la dreapta sau la stânga, te duce în prăpastie. Aerul este rarefiat, cine amețește este pierdut”(16).

 Prof. Luminița Moscalu 

1 Petre Pandrea, Crugul mandarinului. Jurnal intim 1952-1958, Editura Vremea, București, 2002, p. 159.

2 „România liberă”, nr.59, 13 octombrie 1944.

3 apud. Anton Caragea, Pagini de istorie ascunsă, Editura Cartier, 2004, p. 169.

4 xxxPrincipiul Bumerangului. Documente ale Procesului Lucrețiu Pătrășcanu, Editura Vremea, București, pp. 81-105.

5 Ibidem, pp. 15-16.

6 Ibidem, p. 39.

7 Ibidem, p. 59.

8 Ibidem, p. 87.

9 Miruna Munteanu, Vladimir Alexe, Dosare ultrasecrete, vol.II, Editura Omega, 2000, p.61.

10 Petre Pandrea, op.cit., pp.218-219.

11 xxx Principiul Bumerangului. Documente ale Procesului Lucrețiu Pătrășcanu, p.434.

12 Ibidem, p.809.

13 Geo Bogza, Lulumba, în „Contemporanul”, 18 aprilie 1969.

14 Idem, Spovedania lui Petru, în „Contemporanul”, 10 mai 1969.

15 xxx Principiul Bumerangului. Documente ale Procesului Lucrețiu Pătrășcanu, p.867.

16 Arthur Koestler, Întuneric la amiază, Humanitas, 2008, p.37.