Fără patimă: Reinstaurarea examenelor de admitere, o ameninţare ca un vis salvator

Raluca Turcan de la PNL (aripa bine perfecţionată prin PLD şi PDL) trece de ani de zile drept o persoană pricepută la politică şi căreia i se atribuie din motive insuficient cercetate o poziţie de mare-mare influenţă. Câţi îşi amintesc oare cum a fost impusă în viaţa publică tânăra stolojenistă de Botoşani cu studii la Moscova? Fără discuţie, apropierea de expirata speranţă a neamului şi bursa de la Institutul Puşkin nu reprezintă vreo culpă, dar e bine ne amintim astfel de detalii din când în când. După cum merită subliniat şi că oricât s-ar da ea peste cap, oricât ar împinge-o partidul în prim-plan, e cumplit de greu să iasă din umbra sclipitorului său soţ, Valeriu Turcan. Dar, câteodată o nimereşte. Aşa cum s-a-ntâmplat mai ieri, alaltăieri când a adus în discuţie nevoia dramatică de a repune în funcţiune – fără menajamente, fără ezitare – examenele de admitere la liceu şi facultate. Are dreptate, nu e prima, dar se reţine că e ultima persoană politică… influentă care apucă subiectul. Potlogăria asta cu admiteri pe puncte, pe note adunate şi evaluările lui peşte prăjit s-a lungit prea mult. Trebuie curmată. A luat proporţii de boală, a degenerat cu totul.

Cândva am avut un sistem performant, eficient. Ştiai pentru ce înveţi, pentru ce te pregăteşti după reguli clare. Hopul cel mare era reprezentat de examenele de admitere. Sigur, omeneşte puteai să ai o zi desăvârşit de proastă. Ghinionul nu e predictibil. Însă un asemenea risc era clar diminuat printr-o pregătire constantă, puternic încurajată atât de şcoală, cât şi de familii, iar acest adevăr legat de familii trebuie recunoscut cinstit. Nu era de ici-colo să te făleşti cu copilul care intra la un liceu de elită sau la o facultate de forţă. Pentru elevii silitori, buni la carte existau şi există în continuare premiile, existau şi mai funcţionează cât de cât olimpiadele şcolare. Dar nu era obligatoriu ca întâiul premiant al clasei să intre şi primul la liceu sau facultate. Poate tocmai în asta stătea o parte din frumseţea, din fascinaţia admiterilor. Să înceapă lista de admişi cu tine era ceva grozav. Prin muncă, iar nu pe puncte ori alte însăilări, câştigai un statut de vedetă, erai invidiat şi intrai în istoria frumoasă a şcolilor. Da, la plural, deoarece conta şi de unde ai plecat, şi unde te-ai dus.

Încă ceva dureros de frumos trebuie punctat. În şcoala acelui teribil sistem egalitar nu era încurajat egalitarismul. Dimpotrivă, fiecare ajungea într-un final să ştie cam câte parale face şi încotro are rost să se îndrepte. La Piatra Neamţ cel puţin, lucrurile erau clare. Cei buni – la Rareş sau la Hogaş, după aptitudini şi înclinaţii, cei slabi – mai pe la liceul de construcţii, poate la o profesională. Nu era cu supărare. Sistemul ăla nenorocit funcţiona de minune pe acest sector. Mai departe de liceu, dacă e să ne amintim doar de cărările politehnice, nu era loc de multe poveşti, de ce note ai la Geografie sau Biologie, Istorie şi Economie politică. Oricum, cine pricepea matematică şi fizică, avea suficient cap şi pentru celelalte discipline. La final, la momentul orientării, cine era bun îndrăznea spre Aeronave sau Electro, pe când ăia mai subţirei se antrenau fără emoţie pentru celebra poreclă de aligatori. (Se ştiu ei care-s aligatorii, că pe-acolo nu se ocupau toate locurile nici toamna.) Indiscutabil, astea-s doar câteva repere încărcate de nostalgie şi nu contravin principiilor învăţăturii continue, sistematice. Sistemul de admiteri competitive făcea să fie loc suficient la facultăţi inclusiv pentru absolvenţii unor licee mai puţin titrate, după cum şi dacă terminai, să zicem, clasa specială de matematică la o şcoală generală puternică nu aveai loc rezervat la un liceu de matematică-fizică. Şi toate astea fără a mai vorbi de faptul că liceeni eminenţi de îndreptau spre facultăţi de construcţii, maşini agricole sau îmbunătăţiri funciare din pură pasiune sau pentru a duce mai departe o tradiţie.

La ce s-a ajuns în prezent, vedem… cu ochii larg închişi. Acumulările rele se întind deja pe prea mulţi ani. Vinovaţii sunt cunoscuţi şi nu rezolvăm nimic în această clipă reactualizând pomelnicul lor. Trebuie intervenit rapid chiar cu riscul de a-i auzi pe unii urlând pe subiectul autonomiei universitare, căci tot mai multe universităţi s-au transformat într-un soi de postliceale jenante, ca să nu mai amintim de ravagiile produse de vestitele facultăţi de garaj.

Dacă doamna Turcan vrea să ducă lupta mai departe şi să intre pe bune în istorie, acum are o şansă nesperată. Sigur poate conta pe sprijinul preşedintelui de partid. Ludovic Orban e născut în 1963. A prins trecerea de la profil real şi uman la matematică-fizică şi filologie-istorie, a prins anii cu examene serioase de admitere la facultate. Deja în această zonă de examene nu mai vorbim de reforme, ci direct, fără ocolişuri, de salvare. Care salvare se face şi cu forţa când e cazul.

Viorel COSMA

Sursa: stirinationale.eu