EXCLUSIVITATE: Uniunea Europeană nu va înfrânge identitatea naţională. Interviu cu Varujan Vosganian

În preambulul interviului cu Norica Nicolai, publicat la sfârşitul lunii martie, invocam o declaraţie de credinţă rostită de Varujan Vosganian la Bacău, cu prilejul primei lansări regionale a candidaţilor ALDE pentru Parlamentul European. Spunea că fiecare om ar trebui să îşi cultive propriul prestigiu. Ar trebui să fie de ajuns, fără să înşiruiască titlurile. Numele trebuie să fie mai puternic decât orice titlu. Sâmbăta trecută, la Piatra Neamţ, în calitate de candidat asumat oficial (şi) de filiala judeţeană ALDE, a avut ocazia să-şi confirme vorbele. Alţii, de la alte partide, fug de-un interviu nearanjat ca de tămâie sau, pur şi simplu, se ascund.

În toată dezbaterea naţională legată de europarlamentare, dusă preponderent pe lângă temele corecte, mulţi se înscriu în categoria “Arestaţi-l pe Rasdaq!”, care ne aduce aminte de Irina Loghin şi partidul condus de răposatul Corneliu Vadim Tudor. Sare câte unul şi vorbeşte despre ce măsuri visează partidul său, care măsuri sunt deja iniţiate de Comisia Europeană. Răsare altul şi anunţă că vrea la Bruxelles pentru autostrăzile Moldovei, deşi e suficient să schimbe lucrurile la Bucureşti. Scăpăm de nebunia asta?

Am două răspunsuri. Chiar dacă unele dintre teme nu îşi găsesc rezolvarea la Bruxelles, ci la Bucureşti, în campania electorală socotesc că-i firesc să fie aduse în discuţie şi teme care sunt interne pentru că, în principiu, conduita politică este unitară. Eşti acelaşi om şi la Bucureşti, şi la Bruxelles. Sigur, trebuie să alegi locul cel mai bun în care să rezolvi problemele. Dacă invocarea soluţiei sugerează că respectivul nu cunoaşte care este diferenţa dintre atribuţiile Uniunii Europene în ansamblu şi atribuţiile UE de acasă, atunci într-adevăr este o altă temă şi asta poate că sugeraţi: necunoaşterea de către unele persoane a gradului de responsabilitate. Al doilea răspuns porneşte de la fanatismele unora privind Justiţia. Eu sunt neîncrezător în cei care se dovedesc excesiv de justiţiari, care vor să umple ţara iarăşi de ţepe sau să trimită toată clasa politică la închisoare. Experienţa mea politică îmi arată că, de obicei, astfel de oameni dacă ajung la putere nu fac decât să repete îndoit ceea ce s-a făcut înainte. De pildă, Traian Băsescu, care clama justiţia şi care a candidat în numele dreptăţii şi adevărului, a instituit regimul cel mai corupt şi cel mai agresiv din România tranziţiei. De aceea eu nu am încredere în cei care au mesaje din acestea fanatice şi care doresc o Justiţie dusă până la exces.

■ “Revoluţia a venit exact când românii se obişnuiseră cel mai bine cu comunismul”

Mai departe, în campanie, ne întâlnim şi cu falsuri istorice. Sunteţi preşedintele Filialei Iaşi a partidului. Nu demult, cu vreo lună în urmă, la Braşov, fruntaşii PNL au decretat că revolta muncitorilor de-acolo, din noiembrie 1987, a fost prima manifestaţie de anvergură împotriva regimului Ceauşescu. Trecem peste greva minerilor din Valea Jiului, în august 1977, dar în 1987 studenţii din Iaşi au ieşit primii în stradă. Pe 17 februarie. C-o zi înainte intraseră în grevă muncitorii de la Nicolina. N-am remarcat nicio reacţie de condamnare, din niciun mediu ieşean.

Iaşiul este preocupat la nivelul evocărilor de revolta din 14 decembrie 1989, care a fost condusă printre alţii de Cassian Maria Spiridon, Aurel Ştefanachi sau Ştefan Prutianu. Cred că rivalităţile de acest fel…

…Nu e nicio rivalitate. Vorbesc de un fals şi un adevăr istoric. E grav.

Poate că sunt mai puţin importante decât ce s-a făcut după aceea. În privinţa asta sunt multe lucruri de discutat. Insistând pe 1989, am câteva concluzii. Prima este că Revoluţia a venit exact când românii se obişnuiseră cel mai bine cu comunismul. În ciuda unor revolte sporadice, în 1989 se obişnuiseră, dacă nu chiar se resemnaseră cu comunismul. Doi: în perioada comunistă conceptul post-comunist n-a existat. Românii priveau comunismul ca pe ceva veşnic. Nu numai românii obişnuiţi, dar şi românii din mediul academic. De la Constantin Noica şi până la Marin Preda, scritorii, gânditorii, filosofii nu au vorbit despre post-comunismul românesc. Nici măcar oameni ca Ion Negoiţescu, I.D. Sîrbu, Nicolae Steinhardt, care îşi scriau memoriile fără ştie că vor fi publicate vreodată. A treia concluzie este că românii nu s-au revoltat. Cu foarte rare şi sporadice excepţii, care nu erau revolte de a schimba sistemul, ci revolte împotriva unor măsuri conjuncturale ale sistemului, românii nu s-au revoltat. Nu au existat structuri legitimate de lupta anticomunistă, cum au fost Solodaritatea sau Carta 77. Ca dovadă, după Revoluţie, partidele care au activat erau partide care refăceau expresii anterioare, fie că erau partidele istorice, fie că era vorba de partidul comunist. Ăsta e şi motivul pentru care tranziţia noastră a întârziat vreo 10 ani. Şi a patra concluzie: noi n-am fost educaţi să fim liberi. Asta s-a văzut imdediat după 1990, când înţelegerea libertăţii a fost diferită şi oarecum deosebită de ceea ce este libertatea. Libertatea nu este o şansă individuală, ci o responsabilitate. Dar noi am crezut că libertatea vine aşa cum la mine, la Bucureşti, a doua zi după Revoluţie a intrat şuncă de Praga în magazinele alimentare de pe Calea Moşilor.

Apropo de libertate, de la Albert Camus încoace, unii înţelegem libertatea ca dreptul de a nu minţi.

Da, sunt multe lucruri care ar putea fi spuse şi despre Camus…

■ Poeţii, naţiunile, directivele şi părinţii fondatori

Din zona de dezbateri, aş sublinia încă ceva care irită, de la electoratul măcar atent în sus. Nu se accentuează suficient pe faptul că UE este o uniune a naţiunilor.

Unii zic aşa, alţii zic că nu. Citesc aici, într-o gazetă, cum un fost preşedinte al României (Traian Băsescu – n.r.) spune: Statele Unite ale Europei!

Da, conceptul acela cu federalizarea. Oricum, Uniunea nu poate fi nici pe departe a partidelor transnaţionale sau a grupurilor politice din Parlamentul European. N-ar trebui dezvoltat subiectul?

Eu zic că atâta vreme cât vor exista poeţi, vor exista şi naţiuni. Există anumite lucruri care niciodată n-or să poată fi reglementate prin directive europene. De acea, în clipa în care UE ar încerca să înfrângă identitatea naţională, ea ar ajunge la contrariul a ceea ce au vrut părinţii fondatori când au creat-o. Cred trebuie să fie una a naţiunilor şi să respecte specificul naţional, identitatea naţională, aspiraţiile şi suvernitatea fiecăruia.

■ România şi refugiaţii armeni, exemplu istoric de bună practică

Care-i locul priorităţii pornite de la o dramă europeană şi internaţioală, cea reprezentată de migranţi?

Eu cred că fenomenul migraţiei este o revanşă pentru ceea ce statele europene au făcut ca politică externă o multă perioadă.

Bine, vine de fapt din istorie, de la puterile coloniale.

Uitaţi-vă că statele din partea răsăriteană, care n-au fost puteri coloniale, care n-au avut teritorii peste mări, care n-au dus politică de expansiune, nu au această problemă. Aşadar, este o problemă istorică, poate este consecinţa unei vini istorice, a unei responsabilităţi istorice de rezolvat. Iar în ce priveşte statutul refugiaţilor, eu nu merg pe ideea că Uniunea Europeană trebuie să primească refugiaţi fără existe nicio monitorizare a lor. Am exemplul de acum 100 de ani al refugiaţilor armeni, după Genocidul Armean. Când ei au sosit în portul Constanţa şi au solicitat azil politic, guvernul de atunci al lui Brătianu (Ion I.C. Brătianu – n.r.) a chemat pe reprezentanţi comunităţii şi le-a spus: avem câteva condiţii ca să primim pe armeni. Una, vă înfiinţaţi o organizaţie care să garanteze, care să le dea un certificat de etnie, de religie şi de provenienţă şi să explice cauza pentru care au venit. Doi, această organizaţie va garanta asupra integrării lor sociale. Trei, la fiecare doi ani, fiecare refugiat va veni cu doi cetăţeni români care vor garanta pentru loialitatea şi conduita lui. S-a înfiinţat Uniunea Armenilor din România, iar ironia soarţii face ca eu să fiu astăzi preşedintele acestei organizaţii care a ajutat la primirea bunicilor mei în România. Dacă s-ar fi făcut aşa-ceva la nivelul Uniunii Europene, atunci n-ar fi existat suspiciuni că se strecoară şi terorişti, n-ar fi fost un aflux atât de mare sau, în orice caz, ar fi fost o integrare temperată, o integrare controlată, fără reacţii şi răbufniri din partea populaţiei. Deci, eu cred că, pentru România cel puţin, e o problemă pe care n-are rost să ne-o facem. Refugiaţii n-au ales România! De aceea, noi, ca români, nu avem decât rolul de observator. Nu vreau să dau sfaturi ţărilor occidentale în această privinţă.

De ce să nu le dăm? Avem un exemplu istoric de bună practică, tocmai l-aţi relatat. Ei se bagă şi ne dau sfaturi la orice, şi când nu e cazul.

Păi, dacă eu le spun lor că nu trebuie să ne dea sfaturi, de ce să le dau eu sfaturi?

■ “Nu văd ecumenismul ca pe o ofensă adusă ortodoxiei”

Observ, de exemplu, ce se încearcă să ne impună pe linia politică foarte animată de valorile neoprotestante. Mai observ că Biserica Ortodoxă tace. Este biserică naţională. Liberalismul este naţional şi el, prin tradiţie, prin istorie.

Dar nu e şi bisericos.

Nu este, dar alternativa să fie oare cea ecumenistă cultivată de Preafericitul Daniel? Tăcerea BOR nu pune pe gânduri?

Armenii, să ştiţi, au fost implicaţi în mişcarea ecumenică. Înaltul nostru prelat Aram Keshishian, Catolicosul de Cilicia, a fost împreună cu actualul Patriarh Daniel, pe vremuri, unul din cei care a activat în Consiliul Mondial al Bisericilor de la Geneva. Armenii au acest spirit ecumenic şi eu cred că sunt valori creştine în jurul cărora se pot aduna creştinii de pretutindeni. Eu cred că vă referiţi la ceştinism când vorbiţi de ecumenism, nu la adunarea celor trei mari religii.

De data asta, da, la creştinism.

După opinia mea, marea schismă de acum aproape 1.000 de ani este în continuare o rană pe care trebuie s-o lecuim. Eu nu văd ecumenismul ca pe o ofensă adusă ortodoxiei. Asta nu impietează deloc asupra caracterului naţional al unei biserici. Biserica trebuie să-şi apere identitatea, să-şi ajute poporul în momentele lui grele.

Dar poate să reacţioneze mai vioi în faţa unor riscuri curente. Mă uit la popularii europeni care-s foarte agresivi. Asistăm la un internaţionalism care prinde peste aşteptări.

Nu cred că vreodată va fi vreo lozincă în genul “Creştini din toate ţările, uniţi-vă!”.

Interviu realizat de Viorel COSMA

Sursa: StiriNationale.EU