Din patrimoniul Muzeului de Etnografie Piatra-Neamț: Pieptarul de Ghindăoani

Costumul popular tradițional a avut, de-a lungul timpului, mai mult decât funcțiile de protejare a corpul și de diferențiere a sexelor și vârstelor: putea fi costum de lucru sau de sărbătoare, marca diferența socială dar și zonală a purtătorilor acestuia. În ceea ce privește aceste din urmă atribute, putem vorbi de o piesă de port popular care se remarcă prin armonia proporțiilor, frumusețea, rafinamentul și cromatica armonioasă a decorului: pieptarul, numit aici „cheptarul de Ghindăoani” – o adevărată marcă a  zonei Neamț.

Desigur, cojocăritul este o ocupație foarte veche, dar transformarea în meșteșug artistic s-a realizat atunci când piesele au început să capete atribute estetice datorită decorului, în secolul al XIX-lea. Primele dintre acestea erau ornamentate numai cu un rând de găitan (șnur) simplu sau răsucit și cu „musculițe,” cu negru și roșu, apoi aveau un singur registru decorativ, ajungându-se la decorarea întregii suprafețe. Astfel, în județul Neamț meșteșugul cojocăritului a devenit, în perioada interbelică, o adevărată artă, de pe Valea Bistriței până la Roman, meșterii realizând frumoase piese de sărbătoare. Deși toate zonele  se remarcă prin cojocărit, cele mai vestite erau pieptarele de Ghindăoani, răspândite de la Târgu-Neamț până la Piatra-Neamț și  chiar până la Bacău.

Evoluția acestui important centru este asemănătoare, la început, cu a zonelor învecinate: la simplitatea secolului al XIX-lea, cu piese puțin sau deloc decorate, la broderia extinsă. În jurul anului 1900 au început să fie cusute cu roate, zigzaguri și ruje (flori rotunde, un  fel de trandafir), cu negru, verde și roșu. La începutul sec. al XX-lea apare primul brumăriu. Ornamentele erau cusute pe jamşă,  (meșină) iar spatele era nedecorat. Cele mai frumoase pieptare de Ghindăoani, decorate pe toată suprafața,  au apărut după primul război mondial. Motivele ornamentale erau ruja, bobocii de rujă, panseaua, bradul cotit. Se încheiau în nasturi realizați tot din jamşă și cu cheutori, iar la spate, ca podoabă, aveau doi canaci, tot din jamşă.

Meșterul cojocar Mihai Dumitru Avârvarei (1908-1992) care a făcut cunoscut „cheptarul de Ghindăoani” a învățat acest greu meșteșug de la cojocarul Vasile Botez din Piatra-Neamț, cel care a devenit cunoscut datorită realizării pieptarelor cu prim brumăriu și croi evazat. De fapt, aceste caracteristici au fost preluate de ucenicul său și au fost ridicate la un alt nivel și transformate într-o adevărată marcă pentru cojocăritul nemțean.

Mihai Dumitru Avârvarei şi-a început activitatea la sfârșitul deceniului al 3-lea al sec XX și timp de aproape o jumătate de veac, a lucrat toate piesele specifice zonei: bonzi înfundate, şpenţere (cojocele scurte, cu mâneci ) sau cojoace lungi. Pieptarul era realizat din trei pielicele de miel, pe care acest meșter le croia fără tipar, apoi croia și lipea jamşa ,  pe care se „scriau” florile. Delimitarea registrelor florale se făcea prin „cruciulițe” cusute cu lână neagră. Broderia se realiza după desenul liber ce pornea de la mijlocul spatelui, în oglindă, de o parte și de alta.  Prima floare se cosea pe mijlocul spatelui, apoi nu erau lăsate spații nedecorate. Broderia nu pare încărcată datorită rafinamentul cromatic desăvârşit.  Motivul decorativ caracteristic este ruja (rozeta) la care se adaugă bobocii și frunzele. După ce se coseau florile, se încheia pieptarul și se punea primul, mai lat la poale și mai îngust la gât. Blana brumărie care mărginește întreg pieptarul adaugă bogăție piesei și pune în evidență croiul dar mai ales decorul.

În ceea ce privește croiul, era un pieptar evazat, cu clini, așa cum întâlnim și în județele vecine (Iași, Suceava) ceea ce îi dădea eleganță, dar, nota specifică este dată de finețea execuției tehnice a motivele decorative, a dispunerii acestora și a cromaticii utilizate.

Acest meșter vestit cosea un pieptar înflorat cam în trei săptămâni, ajungând să realizeze peste 20 de piese pe an, nu numai pentru consătenii săi, ci pentru întreaga zonă Neamț. Câteva dintre piesele sale, care au marcat apogeul cojocăritului artistic nemțean, au fost salvate și fac parte din patrimoniul mai multor muzee de etnografie, printre care și cel din Piatra Neamț.

Muzeograf Florentina Buzenschi