DIN ACTIVITATEA MUZEULUI REGIONAL DE ARHEOLOGIE DIN PIATRA NEAMŢ ACUM ŞAPTE DECENII

În documentele de arhivă păstrate la Complexul Muzeal Judeţean Neamţ există numeroase memorii şi rapoarte de activitate întocmite de preotul Constantin Matasă, fost director al Muzeului Regional de Arheologie din Piatra Neamţ. Aceste dări de seamă referitoare la activitatea muzeului erau adresate secţiilor de cultură regionale din acea vreme, cuprinzând atât munca desfăşurată dar şi neajunsurile pe linia săpăturilor arheologice datorate lipsei de fonduri materiale pentru muzeu, etc.

 Astfel, într-un memoriu din 29 august 1949, ilustrul muzeograf menţiona că „uimitorul pitoresc al monumentelor naturii din această parte de loc au dus departe faima judeţului Neamţ, dar foarte puţini sunt însă cei ce ştiu că ţinutul Neamţului ascunde în tainele pământului comori nepreţuite din viaţa omenirii ce dăinuia pe meleagurile noastre cu patru-cinci mii de ani în urmă”. Mai departe preotul arheolog precizează şi necunoaşterea unei bune părţi „din aceste comori – după osteneli îndelungate şi fără odihnă ce se găsesc adunate într-un Muzeu Arheologic din Piatra Neamţ”.

Cât priveşte problema păstrării pieselor arheologice aici şi în altă parte o va relua în anii următori, mai precis în anul 1951.

Astfel, tot într-un memoriu de propuneri, din anul amintit spune următoarele: „Singurul Muzeu, pe care-l are Regiunea noastră, este cel de la Piatra Neamţ, care e şi singurul Muzeu Arheologic, bine organizat din Moldova. Pentru aceasta, de altfel, cât şi pentru faptul că întreaga Regiune de care e legat acest Muzeu, capătă an de an o dezvoltare economică de proporţii nebănuite, autorităţile raionale ca şi cele regionale, se străduiesc necurmat pentru ca dezvoltarea şi îmbogăţirea lui să fie şi mai corespunzătoare….

Cu mare părere de rău, constatăm însă că, de mai bine de trei ani colecţiile acestui muzeu, nu s-au mai putut îmbogăţi cu nici o piesă provenită din săpături, deoarece întregul material a mers regulat la Bucureşti. În anii din urmă 1949 şi 1950, Muzeul n-a mai lucrat şi deci nu şi-a mai putut îmbogăţi colecţiile, deoarece întregul material provenit din săpăturile arheologice din ţară a mers la Muzeul Naţional de Antichităţi din Bucureşti, potrivit dispoziţiilor date de Institutul de Istorie şi Filologie, care a subvenţionat şi programat aceste săpături. Subsemnatul, ca director al Muzeului din Piatra, am lucrat potrivit aceloraşi dispoziţiuni, în 1949 în colectivul arheologic de la Hăbăşeşti – Roman, iar în 1950 în colectivul de la Poiana – Tecuci. Am intervenit de curând pe lângă Institut şi sper că se va aproba ca pe viitor, materialul provenit din săpăturile efectuate în cuprinsul acestei regiuni să nu mai meargă în întregime la Bucureşti ca să fie repartizat Muzeului Regional respectiv, care e de altfel singurul muzeu arheologic bine organizat din Moldova.

Pentru anul viitor 1951, propun săpături de mare amploare, cel puţin în una din staţiunile: Izvoare şi Traian – Zăneşti din Neamţ, cum şi la Podei – Tg. Ocna. În două din aceste staţiuni, Muzeul din Piatra a lucrat şi mai înainte şi anume la Izvoare şi la Podei.         … Am avut în timpul verii (vizitatori – n.n.) până la 1300 pe lună”.

Întrucât „Muzeul acesta cuprinde material arheologic din întreaga regiune subcarpatică a Moldovei, adică din Neamţ, Bacău, Roman şi Baia, s-ar cuveni ca materialul arheologic ce s-ar mai descoperi în această regiune să se adune în Muzeul din Piatra. În felul acesta am avea aici întregul complex arheologic al unei zone geografice, caz în care şi cercetările ştiinţifice ar fi mult mai uşurate. Dacă în Piatra, dezvoltarea Muzeului Arheologic ar fi ajutată de întreaga regiune pe care o cercetează şi reprezintă din acest punct de vedere; în schimb în Bacău, de pildă, s-ar putea organiza pentru aceeaşi regiune geografică, un serios Muzeu etnografic cu material din aceleaşi judeţe de sub munte. La Roman apoi s-ar putea crea după posibilităţi şi împrejurări o altă instituţie reprezentativă a regiunii noastre. În chipul acesta s-ar putea cruţa şi fondurile şi s-ar opri şi dispersarea materialului ştiinţific, care adesea ia calea spre regiuni cu care nu are o afinitate mai apropiată. A se crea în fiecare judeţ câte un muzeu arheologic, etnografic, zoologic etc., ar însemna a face lucruri multe dar slabe şi costisitoare.

Cere în continuare de la secţia culturală a regiunii Bacău, să se pună la dispoziţia specialiştilor de la Muzeul din Piatra Neamţ, suma necesară de bani pentru continuarea cercetărilor şi săpăturilor arheologice din acest judeţ. Astfel, fără aceste mijloace financiare necesare pentru continuarea activităţii care a dat până în prezent surprinzătoare rezultate ar însemna să fie condamnat la o stare de lâncezeală păgubitoare pentru ştiinţă ca şi pentru public”.

Mai revine cu un memoriu trimis „domnului Paşa” directorul Institutului de Istorie şi Filologie pentru ca la reorganizarea muzeelor regionale în data de 29 august 1950, în 5 puncte, să ţină seama şi de câteva recomandări, printre care:

„…toate colectivele arheologice din ţară trimit întregul material Muzeului din Bucureşti, nefiind nici personal suficient pentru a profera o aşa de mare cantitate de material şi nici spaţiu pentru a-l expune, se rezumă totul la prezentarea obiectelor excepţionale, iar restul materialului, zace cu anii, adesea nici măcar spălat în depozit.

În acest timp muzeele regionale, din care cum e cel din Piatra, au pe vară – mai ales – mii de vizitatori, lâncezesc, nemaiputându-se îmbogăţi nici o piesă. S-a spus că ni se vor trimite dublete, dar măsura nu ne poate satisface, întâi că va mai trebui mult timp până ce măsura să se poată executa, dar a ni se trimite ce-i trece Bucureştiului printre degete, nu-i nici drept şi nici ştiinţific, întrucât arheologii în provincie au de urmărit şi probleme locale, cu aspecte excepţionale.

Fără a face regionalism, cred nimerit a menţiona că săpăturile din jurul Odesei, Kievului, Leningradului (zi Sankt Petersburg –n.n.) etc., nu trimit materialul la Moscova, pentru ca pe urmă să li se înapoieze câteva cioburi”.

Îi dăm dreptate înaintaşului nostru în ale muzeografiei de pe aceste meleaguri!

Prof. Radu Gheorghe