Cetatea Neamtului, in bascalie restaurata si prost administrata

3

Cetatea Neamtului pe vremea cand era monument istoric:

De ce prost administrata?
– Programul de vizita se incheie ca la orice muzeu administrat de bugetari, exact cand termina toata lumea serviciul si turistii ar vrea sa faca o plimbare pe racoare;
– Nu putem vorbi de o primire prieteneasca a turistilor, care sunt supravegheati sa nu faca fotografii fara sa plateasca taxa de 15 ron;
– Nu avem cunostinta de o promovare pe internet sau de includere a Cetatii in traseele turistice ale agentiilor de profil;
– Batranii sau oamenii cu diverse afectiuni nu vor putea vizita niciodata Cetatea deoarece durumul de acces, desi refacut, este todeauna inchis cu o bariera si nu ai cum sa ajungi pana la cetate daca ai probleme de sanatate sau de varsta;
…si lista poate continua, caci cei care administreaza Cetatea Neamtului sunt bugetari si indiferent de numarul de turisti, salarul lor este acelasi.
De ce prost restaurata?


Pentru ca specialistii spun ca ce s-a facut la cetate nu prea are legatura cu arheologia ci mai mult cu bascalia.
Adrian Andrei Rusu (arheolog şi istoric medievist la Institutul de Arheologie şi Istoria Artei din Cluj, Specialist în cercetarea monumentelor istorice medievale si premoderne, al culturii materiale, istoric al Evului Mediu clasic şi tîrziu, al Transilvaniei, cercetător principal la ruinele mănăstirii Bizere din Frumuşeni, judeţul Arad, Mănăstirea Cerna, Densuş, Ostrov, Galaţi, Nalati, Vad, Rîu de Mori (Tara Hategului), Vinţu de Jos (mănăstirea dominicană şi castelul Martinuzzi), Teiuş (mănăstirea franciscană), Oradea (cetatea), Rîşnov (cetatea) etc. ) spune ca:
De la începutul anului 2009, cetatea Neamţului a dobândit o înfăţişare estetizată. La începutul lui iulie, s-a vernisat interiorul reamenajat. Vizitatori sau simpli privitori pot mărturisi că se simt ceva mai bine decât în vechiul aranjament. Contând pe amplasament şi o zestre arhitectonică serioasă, nici nu ar fi mult de intervenit pentru a obţine efecte.
Voi încerca să rezum mai jos ceea ce i se poate contesta noului peisaj castelologic de la Neamţ.
Cine sunt autorii? Desigur, cea mai rapidă observaţie de făcut ar fi aceea că nu avem pe cine responsabiliza pentru ceea ce ar fi de corijat. Desigur, există un finanţator şi, mai ales, un voinic de constructor. Doar că asemenea lucrări se semnează în toată lumea civilizată de către un arhitect restaurator, secondat de experţi care, dacă nu sunt denumiţi „castelologi”, măcar trec drept „experţi” pe compartimente precise ale monumentelor istorice, arheologiei ori istoriei arhitecturii. În fond constructorul ar fi trebuit să joace după cum îi dicta arhitectul. Nicio biserică nu se mândrea cu zidarul, ci cu sculptorul ori pictorul. Adesea ei preţuiau mai mult decât ctitorul însuşi. Iar în cazul în care ctitorul este unul care reprezintă comunitatea, fără să extragă bani din contul său personal de bancă, este cazul ca el să rămână la discreţia anonimatului. Pentru ce adică s-ar putea lăuda? Că a dispus bine sau rău ca banii foştilor răzeşi de Neamţ să ia o anume direcţie?
În situaţia cetăţii noastre, îţi trebuie oarecare perseverenţă pentru a descoperi husa trasă de către Institutul Naţional de Monumente Istorice din Bucureşti, peste oamenii de specialitate pe care îi mai deţine din vechea moştenire a marilor restauratori de monumente care mai hălăduiau prin România deceniilor din urmă. Este mai mult decât păcat că, pe de-o parte, respectivii arhitecţi nu-şi revendică cum se cuvine dreptul de proprietate ştiinţifică, iar pe de alta, că instituţia care îi hrăneşte, le anihilează personalitatea într-un asemenea mod. Nu este un exemplu de urmat la nivel naţional, aşa precum o arată o anume particulă din numele respectivei instituţii.
Impresia generală. Din orice unghi ai privi-o, cetatea are un aer greu de masivitate transmisă dincolo de aspectul ei iniţial. Este un fel de buncăr din Linia Atlanticului, în care golurile au fost eliminate deliberat, din comoditate ori necunoaştere. Niciun turn nu are vreo personalitate. Este iarăşi împotriva firii, pentru că turnurile au existat şi nu pentru a face masă cu curtinele, aşa precum arată acum. La această impresie contribuie din plin eliminarea blocurilor fasonate care, la vreme veche, au stat foarte bine la colţuri, contraforturi ori în alte sectoare bine conturate . Restaurările vechi le-au folosit, cele noi le-au economisit însă dincolo de orice limită. Nu putem şti în ce măsură prea complicatele arce de la pilonii din curte nu s-au substituit prin cărămida mult mai ieftină şi mai rapid de montat.
Cercetarea arheologică. Din niciun fel de document clar nu ar rezulta că amploarea restaurărilor s-ar fi bazat pe vreo documentaţie arheologică. Ca să fim drepţi, am descoperit o singură imagine care dovedeşte prezenţa săpărilor, dar nici pe departe intenţia ori aparenţa dorinţei culegerii vreunei informaţii de asemenea natură. Astfel că regretul pentru nepublicarea unor date de cercetare mai veche exprimat în scris tocmai cu prilejul refacerilor, se poate combina cu acela de a fi ratat una mai nouă.
O total necreştină atitudine faţă de oasele umane se reflectă doar în două vitrine de muzeu; ca şi când ar fi un spectacol de admirat… Biserica, revenită în forţă în monument, nu pare să fi avut glas de protest pentru o asemenea trataţie acordată celor care ar fi trebuit să doarmă în linişte, până la judecata de apoi. Cum vor fi fost ele culese acele oase, din temniţă ori din altă parte, nu se cunoaşte. Cert este că se văd acum de-a valma, ca nişte cioburi de oale ori, eventual, monede deversate dintr-o ulcică de pripas.
În clipa în care, plimbându-mă în exteriorul şanţului de apărare am cules de la sol un mare fragment de cahlă de sobă, am realizat că intervenţia non-arheologică trebuie să fi fost mai gravă. Fragmentul în cauză, predat cu martori la muzeul judeţean, este identic cu piese din expoziţia aceluiaşi muzeu, dar cu o altă culoare de smalţ.
Dacă istoricii şi arheologii moldoveni au stat pasivi în faţa unor salvări de relicve arheologice, este deplin regretabil şi de neiertat, în toată curgerea istoriografică viitoare. Mai pot doar completa că şi noua cetate a Neamţului s-a „plătit” cu ignorarea zdravănă a patrimoniului ei recuperabil, în felul în care, în Transilvania, ne-am tot obişnuit să se petreacă lucrurile. „Băieţii deştepţi” din construcţii, pentru că aici arhitecţii au fost nişte simple remorci, au îmbucat bine fondurile puse la bătaie, „rezolvându-i” pe istorici şi arheologi cu vreun oscior ori un caz de şef judeţean.
Porţile. După parcurgerea podului de lemn, de pe pilonii de piatră, asediatorii-turişti dau de formele porţii principale. Două „curse de şoareci” sau, în alţi termeni, „guri de lup”, îi întâmpină. Nimic nu ajută pentru înţelegerea sistemelor de funcţionare, cu poduri ridicătoare. Peste fiecare trebuie să fi fost poduri ridicătoare. Acum sunt grătare, dar mă tem că nimeni nu poate descrie cum se parcurgea traseul de la pilonii de pod în interiorul cetăţii. „Detaliul” se pare că nu a interesat pe nimeni. Nici poarta propriu-zisă nu conţine vreun amănunt care ar putea indica vreo soluţie de mecanism de basculare orizontală ori verticală.
Şi mai rău stăm cu poarta de nord. Deşi rezolvată cu arc frânt, gotic, la ea nu descoperim ceva care să ne ajute imaginaţia pentru a o vedea funcţionând. Este prea largă şi prea vulnerabilă, în lipsa vreunui detaliu de apărare. Ca să ne lăsăm înţeleşi, am putea avansa scenariul în care un atacator ar fi evitat cumva poarta principală şi ar fi avut mult mai puţin de lucru pentru a intra cu forţa prin poarta de nord.
Coronamentele. Oricât de masivă ar fi fost o cetate, fără coronamente de apărare activă, ea ar fi devenit un fel de cutie ermetică menită să încaseze doar lovituri. Pentru a proteja vizitatorii, zidul a fost ridicat într-un parapet. Doar că nu avem de unde şti dacă el provine dintr-o relicvă constatată ori s-a rezolvat în căldura vreunor birouri. Există ferestre de tragere, potrivite prin masivitatea lor cu restul masivelor de zidărie. Numai că, tot din graba isprăvirii lucrării, s-a preferat montarea lor la nivelul curţilor interioare. Aşa amplasate, lasă vizitatorului impresia unor detalii de sculpturi moderne ori doar nişe de amplasat ceva, câteodată.
Rezolvarea drenurilor şi a scurgerilor de apă. Nu stăpânesc planurile care au stat la baza restaurărilor, dar, constat repede că umezeala din complex este peste orice limite. Ea se datorează nu doar unor instalaţii prost concepute ori incomplete, dar şi regimului conceput pentru încălzirea spaţiilor. După cum se observă uşor pe paramentele exterioare, guri de deversare s-au plasat direct la fila lor. Aceasta face ca apa ejectată să nu fie aruncată din cetate, ci să se prelingă pe paramente. Acum, la primele intemperii, apa lasă doar amprente umede. În timp, ele vor deveni verzi, maronii sau negre, în funcţie de microclimatul pe care apa îl va genera la faţa locului.
Nu am înţeles de ce, uriaşa cisternă a cetăţii nu a fost cuprinsă în planul de drenaj. Nu era cazul ca ea să rămână uscată. Rostul ei iniţial fusese, printre altele, acela de a strânge, dacă nu toată apa, măcar cea mai mare parte din cea care cădea peste ziduri.
Palatul cetăţii. Din literatura emisă cu entuziasm cu prilejul redeschiderii obiectivului, se deduce destul de uşor că spaţiului nu i s-a acordat deloc funcţia pe care a deţinut-o. Fiind un fel de „locuinţă de pârcălab”, nu avea de ce să i se mărească investiţia de restaurare. Ei bine, cel mai grav dintre toate mi se pare că bolţile vechi, tratate pe arce dublouri au devenit după restaurare bolţi cu penetraţii. Dacă voi menţiona că primele sunt, într-adevăr, medievale, şi tipice pentru arhitectura în care s-au amplasat, cele din urmă aparţin arhitecturii baroce. Stilul arhitectonic din urmă nu numai că este provenit dintr-o vreme în care cetatea nu mai funcţiona, dar nici măcar Moldovei în general.
Palatul a avut golurile sale, înzestrate cu ancadramente. Mărturia lor este conservată în lapidarul destul de neprofesionist, amplasat în câteva încăperi de subsoluri. Numai că, în contradicţie cu mărturia sa, parcă în totalul său dispreţ, ancadramentele instalate se pot vedea dintre cele mai simple şi doar de două specii. Explicaţia este foarte simplă. Ancadramentele postate în cetate provin din „fabrica” de copii prezentă în Moldova, care a umplut sistematic o serie lungă se biserici restaurate. Demonstraţia este făcută cu exemple comparative. În mod inexplicabil, alte goluri au rămas ştirbe, care din vremuri neştiute.
Din cele scrise, aş dori să se extragă concluzia că întreaga restaurare a principalei componente a cetăţii este deplin contestabilă.
Şanţul de apărare. A primit atenţia minoră de care se poate bucura orice restaurare bifată după formula „politicienii decid, prieteni lor se îmbogăţesc”, iar bieţii muzeografi o încasează în barbă de la mii de călători şi cei câţiva colegi din alte părţi. Este suficient să scriem că nu s-a găsit niciun fel de resursă pentru a scoate vegetaţia parazitară care acoperă şanţul şi valul de lângă. Cel din urmă a fost, de fapt, neglijat cu totul. O cărare care s-a lăsat făcută de către curioşi, întâlneşte tot ceea ce se poate găsi în locul românesc fără stăpân; adică murdărie şi buruieni.
Alte detalii arhitectonice. Aleile interioare de vizitare au fost acoperite de plăci (lespezi) de piatră. În timpul vieţii medievale a cetăţii nu au existat. Astăzi se puteau suplini cu alei cu pietriş bine tasat. Ele sunt în contradicţie cu întreaga zidărie, care este mai puţin îngrijită şi cu piatră mai măruntă. Adaug că întreţin şi alimentează umezeala din construcţiile vecine, despre care scrisesem înainte. Ar putea da impresia unor foste ziduri care s-au conservat doar la nivelul solului.
Există o explicaţie de utilizare foarte simplă: sunt uşor de instalat, dar din punctul de vedere al constructorului, foarte scumpe. S-au rezolvat repede şi bine plătite, dar în timp, preţul pozării lor va veni fără îndoială.
Aleile interioare continuă risipa cu care s-a tratat accesul la punctul de intrare. Deşi panglica de asfalt merge lin până la casa de bilete, s-a apreciat că o scară cu trepte, balustrade şi scoc profilat, ar fi tocmai bună pentru a decupa o bună halcă din investiţia majoră.
Iar mai departe, contradicţia: vechiul drum de acces, carosabil, care continuă spre nord, în pădure, a scăpat de orice atenţie.
În curte ori prin ţesătura de ziduri, ne întâlnim cu cioturi de zidărie despre care nimeni nu ne poate spune nimic. Rostul lor trebuia scor de un studiu de arhitectură competent, în care fazele evolutive ale cetăţii să fie desemnate. Din păcate, absolut nimic nu relevă faze ori intervenţii în timp, în afara a două deja ajunse la saturaţia comunicării (Petru I Muşat şi Ştefan cel Mare). Locul s-a tratat ca un conglomerat secţionat ici-colo de ziduri, din care, cele mai multe fără vreo noimă.
Spre nord-est, între două contraforturi, un masiv de zidărie atrage atenţia. Misterul său este însă dincolo de orice înţelegere. Dacă informaţia mea este corectă, se pare că ar fi doar o veche dâlmă de pietre recuperate din cercetări vechi, a căror înlăturare a fost suplinită printr-o estetizare. Mormanul a fost, pur şi simplu „protejat” cu mortar rostruit.
Expoziţia. Ea degajă două aprecieri principale: a fost grăbită şi fără o asistenţă de specialitate corespunzătoare. Cele două laturi se leagă intim. Când ţi se cere să rezolvi ceva repede, aduni la fel, fără să cauţi atent.
Am menţionat deja lapidarul. Felul în care s-au depozitat pietrele, pare să indice fără echivoc că nu s-a ştiu de unde proveneau ele şi la ce au folosit odinioară. Există două generaţii clare, care le împarte în gotice şi din vremea Renaşterii. Dar acolo sunt inscripţii, ancadramente de uşi şi ferestre, console, bolţari etc.
Deasupra oricărei întrări de cetate era aşezat blazonul stăpânului. Au ştiut şi restauratorii acest fapt. Dar ceea ce au instalat are prea de tot aspectul unei butaforii ieftine .
Să amintesc apoi planşa „Vitejilor”. Ea purcede dintr-o recuzită tocmai bună pentru a demonstra „lupta maselor pentru o viaţă mai bună”. Astăzi orice istoric medievist ar putea să zâmbească văzându-l acolo pe ţăranul care poartă o mândreţe de arbaletă, probabil mai scumpă decât întregul său cătun. Mulţimea armelor, contrafăcute ori de strânsură, umple spaţii, pereţi şi vitrine. Pentru turistul de duminică, sunt minunate! Dar numai privindu-le le descoperi grosolănia, nepotriveala (ex.: scut normand, armură completă de secol XVI-XVII, panoplii pentru şemineu de proaspăt căpătuit din mileniul III) ori chiar caraghioslâcul (ex.: păpuşă-oştean cu mutră de tătar, alta cu coiful supradimensionat, pentru un cap dublu de mare). Multa încrede în textele Marianei Şlapac pare să se extindă nu numai la competenţele sale arhitectonice, ci şi la cele de natură istorică. Desigur, bibliografia respectivă era la-ndemână, fără să fie însă şi cea mai potrivită. Soba, copiată cu componentele descoperite la Suceava , nu la Neamţ, nu se potriveşte deloc în încăperea în care a fost montată. Dacă ea ar fi încălzit acolo, săliţa devenea o saună. Locul ei era în sala principală.
Ei bine, cetatea „s-a făcut”. În „stil românesc”, cum ne stă bine să particularizăm tot ceea ce deţinem. Se vede însă că orice aplauze ar fi nesincere, iar lecţia restaurării va aduce învăţăminte mai curând triste decât vesele. sursa

whatsapp

aplicatie android ziar neamt

disclaimer ziarpiatraneamt.ro

Citește și
3 Comentarii
  1. […] Cetatea Neamtului, in bascalie restaurata si prost administrata […]

  2. Guasco spune

    si… domnul prof. de istorie Pruteanu, cel „demn de toata lauda” ce spune?
    Din cate am vazut, aceasta analiza e facuta de un arheolog specialist de prima mana…
    Ce spun si cei de la muzeu, ei unde au fost, ca deocamdata par sa aiba doar cuvinte de lauda despre ce s-a intamplat cu Cetatea Neamtului…

  3. dumping spune

    din pacate, au fost bagati si bani europeni, de la PHARE. cu toate regulile stricte pe care le au ei, se pare ca romanul stie cum sa „fenteze”…!

Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata

Acest site folosește cookies. Navigarea în site presupune acceptarea implicită a politicii de confidențialitate. Accept Citește mai mult

Politica de confidențialitate