Bucurie la Mănăstirea Nechit: Starețul Zenovie e pe calea însănătoșirii, după o îndelungă suferință în spital

La sfârșitul lunii ianuarie, stareţul Zenovie Grigore de la Mănăstirea Nechit, din judeţul Neamţ, a fost internat la spitalul de Boli Infecţioase din Iaşi, având Covid. Obștea mănăstirii a făcut un apel la rugăciune pentru însănătoșirea arhimandritului. Click aici pentru articol.

Pe, 28 ianuarie, pe pagina Mănăstirii Nechit, credincioșii au putut citi un mesaj transmis de starețul Zenovie prin intermediul monahului Isaac. Acesta era recunoscător pentru rugăciuni și a îndemnat la încredere în Dumnezeu și speranță că lucrurile vor reveni la normal. Mesajul transmis era atașat unei fotografii care îl înfățișează pe arhimandrit cu Maica Domnului și Iisus Hristos de-a stânga și de-a dreapta sa. Click aici pentru articol.

Astăzi, 18 februarie, după o îndelungă suferință în spital, la Mănăstirea Nechit s-au așternut liniștea și bucuria. Un nou mesaj de la starețul Zenovie aduce o veste bună: „suferința s-a mai diminuat”. Pentru salvarea lui, părintele Zenovie a adus mulțumiri tuturor celor care l-au sprijinit pentru a se însănătoși, spunând că, astfel, s-au unit două lumi: cea medicală și cea duhovnicească.

Mesajul integral transmis pe pagina Mănăstirii Nechit poate fi citit mai jos:

„Când privesc cerurile, lucrul mâinilor Tale, luna și stelele pe care Tu le-ai întemeiat, îmi zic: ce este omul că-ți amintești de el? Sau fiul omului, că-l cercetezi pe el?” ( Psalmi 8; 3-4)

Deși jurămintele călugărești sunt menite să dezrădăcineze iubirea omului față de trup, nu înseamnă că monahul exclude datoria de a-l ocroti ca pe un dar de la Dumnezeu. Trebuie să dobândim discernământul și să ne purtăm nu ca și cum ar trebui să trăim pentru trup, ci ca și cum nu putem trăi fără el. Și știm din învățăturile Sfinților Părinți că Dumnezeu oprește uneori și îngerii ca să intervină pentru a da oamenilor șansa să se ajute între ei.

Și cine sunt oamenii prin care se înfăptuiește cel mai mult acest lucru dacă nu medicii, asistenții și infirmierii? Cine, dacă nu acești oameni care zi de zi stau în linia întâi în lupta pentru salvarea sufletelor omenești? Cum putem noi să-i răsplătim cum se cuvine pe cei care au făcut din știința și profesionalismul lor altar de jertfă înaintea lui Dumnezeu? Chiar dacă sunt conștient de faptul că pentru anumite forme de efort pe care oamenii le depun pe pământ nu poate exista o răsplată echitabilă, simt, ca pe o datorie sfântă, că trebuie să încerc să îmi exprim recunoștința.

Apelez la cuvânt pentru a încerca să pun în sufletele oamenilor un dram de bucurie în locul încordării duhovnicești în care au stat toți înaintea lui Dumnezeu pentru salvarea mea. Mulțumesc lui Dumnezeu, Maicii Domnului și tuturor sfinților care au rânduit oamenii necesari ca să conlucreze în această operă de mântuire. Mulțumesc Arhipăstorului meu, Înaltpreasfințitul Teofan, Mitropolitul Moldovei și Bucovinei, pentru grija părintească și pentru inițiativa de mobilizare la rugăciune a clerului și a oamenilor. Mulțumesc Înaltpreasfințitului Calinic, Arhiepiscopul Sucevei, Înaltpreasfințitului Teodosie, Arhiepiscopul Tomisului și întregii Biserici, cinului monahal și celui mirenesc.

Mulțumesc doamnei profesor Luca Mihaela, tuturor doctorilor și personalului medical care, exercitându-și vocația cu toată dragostea și responsabilitate, au chemat harul să-și pună cununa pe capul științei ca să se poată săvârși minunea salvării mele. Mulțumesc doamnei Alexandra Păcuraru pentru chemarea publică la rugăciune și pentru asumarea tuturor riscurilor iminente care pot apărea pe parcursul apărării unei vieți omenești.

Mă bucur că această încercare a mea a fost încă un prilej ca aceste două lumi, duhovnicească și medicală, să poată colabora cu succes. Deși pot să zic că eram pregătit de plecare, Dumnezeu a pus mai presus de dorința mea de a mă întâlni cu El durerea tuturor fiilor și fiicelor mele care au găsit în sufletele lor un loc și pentru mine printre activitățile și responsabilitățile lor de zi cu zi.

Încă o dată s-au adeverit cuvintele sfântului meu stareț: rugăciunea nu este strigăt în pustiu. Vă asigur că jertfelnicia tuturor nu va fi vreodată trecută cu vederea nici de mine, nici de Dumnezeu. Consider că mila și purtarea de grijă față de cei bolnavi și în suferință nu poate fi vreodată răsplătită pe deplin în lumea aceasta. Specificul fiecărei suferințe prin care trece un om este, de fapt, metodologia lui Dumnezeu de a-și apropia un suflet și de a-i păstra cea mai mare parte a plății pentru lumea cealaltă, acolo unde bucuria unei fapte bune făcute pe pământ crește exponențial în veșnicie.

Minunile trebuiesc favorizate de către lucrări înainte-mergătoare precum: profesionalismul, dedicarea, perseverența. Și mulțumesc lui Dumnezeu că toți oamenii de care am fost înconjurat au dat dovadă de aceste virtuți care, în cele din urmă, l-au îndatorat atât de mult pe Dumnezeu încât a hotărât să îmi mai prelungească zilele.

În încheiere, acum că suferința mea s-a mai diminuat, nu pot să zic decât că a rămas bucuria. Bucuria că am avut șansa să mă alătur cu totul celor bolnavi și în suferință de pretutindeni. Iar o astfel de experiență nu face altceva decât să împuternicească funcția de empatie a minții și a sufletului ca focul rugăciunilor înălțate către Tronul Preasfintei Treimi să sporească și mai mult.

Suferința șansa noastră să putem zice dimpreună cu Sfântul Apostol Pavel:

„M-am răstignit împreună cu Hristos și eu nu mai trăiesc, ci Hristos trăiește în mine. Și viața de acum, în trup, o trăiesc în credința în Fiul lui Dumnezeu, Care m-a iubit și S-a dat pe Sine Însuși pentru mine.” ( Galateni 2; 20)

Vă port în brațele sufletului meu pe toți, al vostru rugător și de tot binele doritor, ieroarhimandrit Zenovie dimpreună cu obștea mănăstirii Nechit.