Acest site foloseste cookies. Continuarea navigarii pe acest site se considera acceptarea politicii de confidentialitate si protectia datelor. Click aici pentru detalii.
Search
sâmbătă 17 noiembrie 2018
  • :
  • :

8 noiembrie 1869, se năștea Nicolae Paulescu – românul care a descoperit insulina

La 8 noiembrie 1869 se năștea medicul Nicolae Paulescu, unul dintre precursorii descoperirii insulinei, membru de onoare post-mortem al Academiei Române (m. 19 iulie 1931).

Clasele I-XII le termină în Capitală, iar în 1888 devine student la Facultatea de Medicină din Paris. Anul 1891 îi aduce un post la Serviciul medical al Spitalului Hotel Dieu, condus de reputatul profesor Étienne Lancereaux. În 1892 devine extern, prin concurs, al Spitalelor din Paris, pentru ca peste 2 ani să devină, tot prin concurs, intern la Spitalul ”Notre Dame du Perpetuel Secours”.

Obţine în 1897 titlul de doctor în științe medicale şi, în acelaşi an, ia şi Certificatul de studii superioare în chimie biologică din partea Facultăţii de Știinţe din Paris. Acest an s-a dovedit prolific, Nicolae Paulescu obţinând şi postul de medic adjunct al Spitalului ”Notre Dame du Perpetuel Secours” din Paris, precum şi secretar de redacţie al revistei ”Journal de Medecine Interne”. Un an mai târziu devine posesorul Certificatului de Studii superioare în Fiziologie generală, în cadrul Facultăţii de Ştiinţe din Paris, iar în 1899 obţine titlul de doctor în ştiinţe naturale la aceeaşi facultate. Cu toate ofertele atrăgătoare de a-și exercita vocația de medic, ca urmare a performanțelor strălucite, în Franţa, Elveţia sau Statele Unite, Paulescu revine în ţară și în 1900, fondează catedra de Fiziologie la Facultatea de Medicină din Bucureşti, catedră pe care o va conduce până la sfârşitul vieţii, adică mai bine de 30 de ani. Paulescu şi-a început activitatea ştiinţifică în anul 1899, odată cu primele cercetări pe care le efectuează pentru izolarea produsului activ al secreţiei interne a pancreasului.

Nicolae Paulescu a desfăşurat o remarcabilă activitate de cercetare ştiinţifică în domeniul fiziologiei, privind în special metabolismul glucidelor, patogeneza diabetului zaharat, rolul pancreasului în asimiliţia nutritivă, coagularea sângelui, mecanismul morţii subite ş.a. În 1906 a elaborat o metodă originală de extirpare a hipofizei la câine pe cale trans-temporală, care ulterior va fi aplicată în chirurgia hipofizei la om. Cercetările lui novatoare în chirurghia hipofizei, au inspirat, mai târziu, activitatea neurochirurgului american Harvey Cushing.

Cine a descoperit insulina?

Laguesse în 1893 şi Leonid V. Sobolev în 1899 au sugerat că insulele lui Langerhans (descoperite de acesta în 1869) produc o substanţă care controlează metabolismul carbohidratilor.. Această substanţă a fost numită „insulină” de belgianul Jean de Meyer în 1909. În 1903 John Rennnie si Thomas Fraser au incercat fara succes un tratament oral cu cu extras de cod (care are insulele separate de pancreasul exocrin). În 1904 au încercat injectarea hipodermica la om, dar au renuntat datorită efectelor secundare. În 1906, la Berlin, Georg Zuelzer a aplicat metoda precipitării proteinelor din extrasul pancreatic cu alcool şi a testat acest tratament pe 8 pacienti, constatând eliminarea glicozuriei si cetonuriei, dar au renuntat din nou datorita efectelor secundare. În 1908 Ernest Scott a obtinut reducerea glucozei urinare la 3 câini cu extras de pancreas tratat cu alcool. Efectul hipoglicemiant al unui extract pancreatic injectat intravenos la câinele pancreatectomizat a fost demonstrat de Israel S. Kleiner (1915, 1919). Efectul unui extract pancreatic asupra corpilor cetonici şi ureii (substante produse în diabetul zaharat dezechilibrat) a fost demonstrat de Paulescu (1921). Descoperirea unui extract pancreatic eficace în tratamentul diabetului la om îi aparţine lui James B. Collip, care a lucrat sub îndrumarea lui John J.R. Macleod la Toronto în 1921.

„Pancreina” brevetată de Paulescu în aprilie 1922 era un extract apos al omogenizatului tisular de pancreas bovin, purificat (parţial) prin acidulare cu acid clorhidric şi neutralizat cu hidroxid de sodiu. Acest preparat a fost administrat de Paulescu bolnavilor săi sub formă de clismă şi nu a avut nici un efect asupra glicemiei. În 1916 Nicolae Paulescu a izolat substanţa pe care a numit-o pancreină (azi considerată a fi insulină), injectând extractul său în vena jugulară a unor câini diabetici şi observând că glicemia lor patologică a revenit temporar la normal. Cu puţin timp după terminarea acestor experienţe, savantul român a fost mobilizat în armata română. După război, începând cu iulie 1921, a publicat patru articole în care îşi descria cercetările, ultimul dintre ele, cel mai detaliat, apărând la finele lui august 1921.

În vara lui 1921, un ortoped canadian, ajutat de un student la medicină, au publicat descoperirea unei substanţe active în regularea glicemiei.

În 1901, după ce a primit o diplomă în medicină (1887) şi doctorate în fiziologie (1898) şi ştiinţe naturale (1899) de la Universitatea din Paris, Paulescu s-a întors în România, la facultatea de medicină a Universităţii din Bucureşti.) şi co-autor cu deja 18 ani în urmă, alături de preşedintele Academiei franceze de medicină (Etienne Lancereaux), al unui tratat de medicină şi nosologie (1903), le făcuse cunoscute lumii şi el, exact în aceeaşi perioadă, la cinci ani după succesele lui experimentale) în condiţiile în care dascălul savantului român – Étienne Lancereaux – a fost primul care să sugereze că diabetul este o maladie care îşi are originea într-o afectare a pancreasului. Canadienii citiseră despre cercetările şi rezultatele lui Nicolae Paulescu, cum cunoşteau şi despre rezultatele similare obţinute de Israel Kleiner şi, mai înainte, germanul Zuelzer şi încă alţii, însă cel puţin în cazul articolelor lui Paulescu nu fuseseră capabili să le înţeleagă corect (traducând greşit din limba franceză „non plus” din textul articolului lui Nicolae Paulescu, prin aproximativul „no bon”. Pe de altă parte, canadienii au detectat totuşi şi defecte reale, obiective, în metoda, protocolul şi interpretarea rezultatelor savantului român, şi impulsionaţi de înaltele exigenţe ale lui MacLeoad au sfârşit prin a ajunge la utilizarea terapeutică a unui extract purificat la care Paulescu, din lipsă de fonduri şi sprijin multidisciplinar (biochimişti), n-a ajuns.

Insulina a fost purificată suficient pentru uzul clinic, pentru prima oară, de biochimistul canadian James B. Collip în decembrie 1921 prin tratarea omogenizatului tisular de pancreas bovin cu alcool, eter şi din nou alcool. Acest extract şi-a dovedit eficacitatea în mod spectaculos începând din ianuarie 1922, când a fost injectat de Frederick G. Banting bolnavilor de la Toronto General Hospital.

În ciuda contribuţiilor sale în domeniul metabolismului uman, Nicolae Paulescu este ignorat de şcoala de medicină şi istoriografia ştiinţifică occidentale (de exemplu monografia „The Pancreas: An Integrated Textbook of Basic Science, Medicine, and Surgery” (Edited by H. G. Beger, A. L. Warshaw, M. W. Büchler, R. A. Kozarek, M. M. Lerch, J. P. Neoptolemos, K. Shiratori, D. C. Whitcomb, and B. M. Rau, Blackwell Publishing Limited 2008), o lucrare-mamut cu mai bine de 1000 de pagini şi care debutează cu o istorie a contribuţiilor medicale la înţelegerea rolului şi modului de funcţionare ale pancreasului, numele românului Paulescu nu este menţionat), care sunt pentru moment încă dominante în lume, şi asta în virtutea unui dublu standard (vezi mai jos decizia „International Diabetes Federation” din 2005) care face ca, de exemplu, un savant austriac precum Max Clara, care s-a folosit în cercetările lui de cadavrele victimelor naziste să fie în continuare recunoscut (se păstrează astfel şi azi în manualele de medicină şi în atlasele de histologie occidentale încă numele celulelor descoperite de el – „celulele Clara”) pentru contribuţiile lui; o dovadă a aceluiaşi dublu standard este şi faptul că atlasul de anatomie întocmit de Eduard Pernkopf – un alt savant austriac şi nazist înfocat, tot atât de înfocat ca şi colaboratorii lui în munca de întocmire a lucrării, despre care chiar şi în 1990 „New England Journal of Medicine” scria că „este o lucrare excepţională de mare utilitate pentru anatomişti şi chirurgi„, dar la realizarea căreia s-au folosit cadavre furnizate de nazişti (din care o minoritate erau evrei) – este şi azi folosit, în ciuda simpatiilor politice naziste ale autorului.

În mod similar, Herman Stieve, un cercetător german al efectelor stresului asupra sistemului reproducător şi endocrin, a fost păstrat în funcţia de director al Institutului de Anatomie din Berlin de noul regim al Republicii Federale Germania, asta deşi a folosit în cercetările lui cadavre furnizate de Gestapo, iar rezultatele cercetărilor lui pe cadavrele femeilor condamnate la moarte şi stresate prin anunţarea datei execuţiei mai sunt încă şi azi citate de unii cercetători occidentali, în ciuda bestialităţii protocoalelor imaginate de medicul berlinez.

În 1969, Comitetul Nobel recunoaste meritele si prioritatea lui N. C. Paulescu în descoperirea insulinei şi tratamentului antidiabetic. În 1990, Nicolae C. Paulescu este numit membru post mortem al Academiei Române.

 

Surse: Istorie pe scurt , Wikipedia 




Un comentariu la “8 noiembrie 1869, se năștea Nicolae Paulescu – românul care a descoperit insulina

  1. mickey999

    …si a carui contributie/descoperire nu a fost niciodata recunoscuta oficial si nici un premiu Nobel nu i-a fost acordat din multele premii Nobel acordate Canadienilor si Britanicilor si….mda…

    Raspunde

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *