Figuri școlare (I)

Într-un articol publicat de „Ioan D. Tomulescu, institutor, Piatra-Neamț”, în Preocupări Didactice-Anul IV. No. 1-2, volum comemorativ, Piatra-Neamț, 1939, publicație editată de „Școala Normală de Băieți „Gh.Asachi” din urbea noastră, sub genericul din titlu, face referire la o parte din profesorii normaliștilor care au rămas în memoria acestora ca cei mai buni”.

Autorul amintit remarcă între altele că „unul din părinții mei sufletiști, iubitul meu director, domnul profesor D.Focșa, se exprima cam așa: „Existența școlii noastre de la munte este pe lângă un factor de progres și lumină și un cuib de sănătate în frumosul nostru oraș, cu aer de brad și viitor” și că este onorat să se numere „printre reprezentanții seriei cu care-într-un elan de nădejde și entuziasm- s-a pus bazele școlii (1912-n.n.) ce stă și astăzi cu mândrie în fruntea celorlate școli normale đin țară”.

Totodată arată că această instituție de învățământ „a fost sortită de noroc. Ea a avut cinstea să fie condusă de toate figurile proeminente ale învățământului nostru local secundar, de energii alese, de gospodari eminenți, de adevărați părinți ai fiilor poporului ce-și trimiteau odraslele la adăparea sufletului și formarea viitorului. Alternarea periodică între directorii școlii, domnii P.Popovici și D. Focșa, a asigurat o bună parte de timp continuitatea și progresul acestui institut, care s-a dezvoltat, a înflorit, trăești încă și va trăi mulți ani… Succesiunea, în conducerea școlii noastre, au avut-o apoi energiile reprezentative ale domnilor directori: Ghițescu, Andriescu, Stoenescu și mult regretatul I.Drăgan până la gospodarul conducător de astăzi, domnul director Virgil Dobrescu care de pe meleagurile Bărăganului, se adaptează așa de bine la munte, pentru continuarea unei opere de care se mândrește a conduce”.

Frumoase amintiri și copleșite de emoții sunt cele cu prima serie la concursul de admitere în școala nou înființată” din toamna anului 1912. „Patruzeci și cinci de elevi-ultimul era Ultimescu-cei mai mulți din satele județului Neamț-mulți din noi având câte 1-4 clase de liceu sau seminar, constituiau întreg efectivul școlii. Eram numai clasa a I-a, instalați în fostul local de prefectură-casa Isăcescu-astăzi dărâmată.

Casa veche și joasă era locuința noastră; entuziasmul însă era mare, elevii selecționați din câteva sute de candidați, profesorii tineri, cu devotament și mult dor de muncă în frunte cu prea iubitul nostru director, frumos și tânăr bărbat, oacheș și cu mustața-n furculiță, domnul Popovici, care deși astăzi încărunțit și în pragul pensiei după cum singur mi-a destăinuit, a rămas cu aceeași dragoste și putere de muncă, fruntaș între profesorii actuali.

Alături de domnia sa ne mai spune institutuorul Tomulescu-îmi apare în față figura mult simpaticului profesor și director, domnul D.Focșa. Barbișonul pe care-l purta și atunci, i-a încărunțit acum. I-a rămas însă zâmbetul bun și amabilitatea-i caracteristică, totdeauna copleșit de emoții și amintiri când se întâlnește cu foștii dumisale elevi”.

Aceleași amintiri și despre „figura maestoasă, demnă și blândă a părintelui V.Constantinescu, profund și convins sfătuitor pe calea binelui și care a rămas până astăzi tot tânăr ca și acum 25 de ani”.

Nu l-a uitat nici pe domnul profesor N.Stoenescu, transferat de la București, ne-a cucerit sufletele cu ocazia unui început de vacanță: i-a oferit un buchet de flori și în numele clasei i-am transmis felicitări pentru sf.sărbători: În răspunsul domniei sale, ne-a destainuit cum s-a hotărât-în entuziasmul tinereții-să vină la Piatra Neamț luptător devotat pentru cauza românismului, în acest frumos colț de țară, năpădit de străini și vorbind ochii săi s-au umplut de lacrimi, ne-a mulțumit pentru felicitări și ne-a lăsat plângând în clasă. Și de atunci, neuitat a rămas în sufletele noastre”.

În încheierea periplului făcut de amintitul dascăl de școală din așezarea de pe apa Cuiejdului, menționează cu emoție despre sufletul și gândul meu întreg… asupra bunului, blândului și prea iubitului meu pedagog, sufletului neîntinat, profesorului desăvârșit, reprezentantului modestiei în carieră, lucrătorului agronom de totdeauna, mult regretatului profesor Ioan Drăgan, care ne-a părăsit pentru totdeauna acum un an, apucând drumul veșniciei și umplând sufletele noastre de durere nețărmuiță.

Se spune că modestia este frumoasă calitate, dar că mai departe ajunge omul fără ea. Afirmația nu este adevărată.

Prin modestia lui fără margini, profesorul Drăgan s-a săpat adânc în ființa noastră, a celor câteva sute, iar icoana lui, intuiția lui specifică de viață și rosturile ei, este a noastră, a tuturora, o admirăm și o urmăm”.

Noi conchidem că venerația foștilor elevi față de corpul didiactic din acea vreme, de pionerat, nu-i întâmplătoare. A fost o generație de excepție și la unii și la alții. Așadar, așa profesori așa elevi!

Prof. Gh.Radu