Trei ani de la mistuirea chiliei Părintelui Proclu Nicău – între durerea amintirii și datoria împlinirii

Dincolo de cenușă – trei ani de așteptare și o datorie încă neîmplinită față de Părintele Proclu Nicău

Când arde o chilie, nu arde doar un acoperiș

În urmă cu mai bine de trei ani, vestea mistuirii prin foc a chiliei Părintelui Proclu Nicău de la Mitocul Bălan a întristat mii de suflete din întreaga țară. Pentru mulți dintre cei care nu au cunoscut locul, evenimentul a părut doar un incendiu nefericit, una dintre numeroasele tragedii care se petrec în lumea aceasta trecătoare.

Pentru cei care au trecut însă pragul acelei chilii smerite, pentru cei care au primit un cuvânt de folos, o binecuvântare, o lacrimă de compătimire sau un sfat luminat de harul lui Dumnezeu, focul nu a ars doar niște bârne vechi și niște obiecte modeste.

A ars un loc încărcat de memorie duhovnicească.

A ars un loc în care s-au rostit milioane de rugăciuni.

A ars un loc în care nenumărate suflete și-au regăsit pacea.

A ars un loc care devenise, fără să-și propună aceasta, un reper al Ortodoxiei românești contemporane.

Și totuși, ceea ce nu au putut mistui flăcările a rămas: amintirea unui om care a trăit aproape de Dumnezeu și care a învățat generații întregi că adevărata bogăție nu se află în ceea ce adunăm, ci în ceea ce dăruim.

Părintele Proclu – un om mic în ochii lumii, dar mare înaintea lui Dumnezeu

Într-o epocă dominată de zgomot, grabă și afirmare de sine, Părintele Proclu a ales discreția.

Într-o lume care apreciază succesul, el a ales smerenia.

Într-o societate în care oamenii caută să fie văzuți, el a căutat să rămână ascuns.

Și tocmai de aceea Dumnezeu l-a făcut cunoscut.

Asemenea marilor părinți ai pustiei, nu și-a construit o imagine, ci un suflet. Nu și-a ridicat monumente, ci a ridicat oameni căzuți. Nu a urmărit mulțimile, dar mulțimile l-au căutat.

Mulți dintre cei care i-au trecut pragul mărturisesc și astăzi că nu doar cuvintele sale ziditoare i-au impresionat, cât și prezența sa. Simțeau că se află înaintea unui om care trăia ceea ce vorbea.

Iar aceasta este cea mai mare predică pe care o poate rosti cineva.

De ce trebuie păstrată memoria locului?

Există persoane care ar putea întreba: „Dacă Părintele Proclu este viu în inimile oamenilor, de ce mai este nevoie de un muzeu-paraclis?”

Pentru că Biserica nu păstrează doar idei.

Biserica păstrează și locuri.

Păstrează locurile unde Dumnezeu Și-a arătat lucrarea.

Păstrează locurile unde s-au nevoit sfinții.

Păstrează locurile unde oamenii au învățat să se roage.

De aceea mergem la Betleem, la Nazaret, la Ierusalim, la Athos, la mormintele sfinților și la chiliile marilor duhovnici.

Nu pentru că Dumnezeu este limitat la acele locuri.

Ci pentru că iubirea nu uită.

Iar recunoștința caută să păstreze urmele celor prin care Dumnezeu a lucrat.

Chilia Părintelui Proclu nu este importantă prin materialitatea ei.

Este importantă prin ceea ce reprezintă.

Ea este o pagină vie din istoria duhovnicească a Moldovei.

Trei ani de la tragedie și încă multă tăcere

Au trecut peste trei ani.

Trei ani în care s-au exprimat dorințe.

Trei ani în care s-au formulat intenții.

Trei ani în care s-au făcut promisiuni.

Și totuși, timpul continuă să curgă.

Locul continuă să aștepte.

Iar memoria riscă să fie împinsă încet în zona proiectelor despre care se vorbește mult și se face puțin.

Nu este un reproș adresat cuiva.

Este o constatare dureroasă.

Uneori nu împotrivirea oprește o lucrare bună.

Ci amânarea.

Iar amânarea repetată devine, în cele din urmă, uitare.

Chemarea care se adresează ucenicilor

Poate că această reflecție trebuie să se îndrepte în primul rând către cei care l-au numit pe Părintele Proclu „părinte”.

Către cei care au primit sfat.

Către cei care au primit mângâiere.

Către cei care l-au iubit.

Dacă am primit atât de mult de la el, nu avem oare și o responsabilitate?

Dacă ne-am bucurat de lumina lui, nu suntem chemați să păstrăm această lumină aprinsă și pentru cei care vor veni după noi?

Poate că nu toți putem contribui material.

Dar fiecare poate contribui în alt fel.

Prin rugăciune.

Prin cuvânt.

Prin implicare.

Prin promovarea inițiativei.

Prin susținerea morală a celor care ar putea coordona o asemenea lucrare.

Prin mobilizarea comunităților care încă îl iubesc și îl pomenesc.

Marile zidiri nu încep cu bani.

Ele încep cu conștiințe trezite.

Mai întâi rugăciunea

Înainte de orice proiect, înainte de orice campanie, înainte de orice calcul administrativ, este nevoie de rugăciune.

Poate că una dintre cele mai mari lipsuri ale vremurilor noastre este graba de a organiza fără a ne ruga.

Poate că primul pas către ridicarea muzeului-paraclis este ca ucenicii și iubitorii Părintelui Proclu să înceapă să ceară împreună această împlinire.

Să o pomenească în rugăciunile lor.

Să o așeze înaintea lui Dumnezeu.

Să ceară luminare pentru cei care pot transforma dorința în realitate.

Pentru că orice lucrare zidită fără Dumnezeu rămâne doar un proiect omenesc.

Dar ceea ce se naște din rugăciune primește puterea de a birui obstacolele.

O datorie față de generațiile care vin

Poate că noi încă ne amintim.

Poate că noi încă povestim despre Părintele Proclu.

Poate că noi încă păstrăm fotografii, înregistrări și amintiri.

Dar ce se va întâmpla peste douăzeci sau cincizeci de ani?

Ce vor găsi cei care vor dori să afle cine a fost acest om?

Unde vor merge?

Ce mărturie le vom lăsa?

Un muzeu-paraclis nu ar fi doar un omagiu adus trecutului.

Ar fi o investiție spirituală în viitor.

Ar fi o lecție vie despre smerenie într-o lume dominată de mândrie.

Despre rugăciune într-o lume dominată de zgomot.

Despre Dumnezeu într-o lume care Îl uită tot mai mult.

Timpul trezirii

Poate că după trei ani nu mai este vremea lamentărilor.

Poate că nu mai este vremea întrebărilor despre ceea ce nu s-a făcut.

Poate că este vremea asumării.

Vremea trezirii.

Vremea în care fiecare dintre cei care l-au prețuit pe Părintele Proclu să se întrebe sincer: „Ce pot face eu pentru ca această lucrare să devină realitate?”

Istoria Bisericii ne arată că marile lucrări au început întotdeauna prin oameni care au refuzat să rămână spectatori.

Au început prin oameni care au transformat admirația în faptă.

Memoria în responsabilitate.

Iubirea în jertfă.

Concluzie – din cenușă se pot ridica altare

Privind astăzi spre locul unde odinioară se afla chilia Părintelui Proclu Nicău, nu vedem doar ceea ce s-a pierdut.

Vedem și ceea ce ar putea renaște.

Vedem posibilitatea unei mărturii pentru generațiile viitoare.

Vedem șansa de a transforma durerea într-o lucrare sfântă.

Vedem chemarea de a nu lăsa ca timpul să acopere cu uitare ceea ce Dumnezeu a binecuvântat cu har.

Poate că focul a mistuit lemnul.

Dar nu a mistuit amintirea.

Nu a mistuit recunoștința.

Nu a mistuit iubirea.

Acestea încă trăiesc în inimile celor care l-au cunoscut.

Iar dacă aceste inimi se vor uni în rugăciune, în voință și în faptă, atunci, cu ajutorul lui Dumnezeu, pe locul unde odinioară s-a ridicat fumul unei tragedii se va ridica, cândva, un altar al memoriei și al recunoștinței.

Și atunci, generațiile care vor veni vor înțelege că un om al lui Dumnezeu nu este cinstit doar prin cuvinte frumoase, ci și prin responsabilitatea de a păstra vie moștenirea pe care a lăsat-o în urmă.

                          nepotul Sfinției Sale,

                            Preot Nicău Nicolae