TEATRULUI TINERETULUI DIN PIATRA NEAMŢ – ALBUM DE SUFLET

Motto:
„În zilele bune, domnul Cambreleng îşi făcea timp ca să salute pe toată lumea. Trecea de la o masă la alta, strângea mâini şi adresa câte o frază amicală sau hazlie fiecăruia dintre cei care îl aşteptau. Şi chiar dacă ulterior se instala pentru treizeci de minute sau pentru o oră împreună cu un singur om, prin diverse gesturi şi mici atenţii îi asigura pe toţi că vor beneficia într-un fel sau altul de disponibilitatea sa”(Matei Vişniec-„Sindromul de panică în Oraşul Luminilor”-Editura Polirom, 2012-ediţia a doua, pag. 48)

ÎNTRE OPIS ŞI BREVIAR, ALBUMUL. LA CE SUNT UTILE COMPARAȚIILE?
În urmă cu un deceniu, Editura Compania scotea pe piaţă un volum incitant: „OPISUL EMIGRAŢIEI POLITICE”, realizat de Mihai Pelin, Comandor al Ordinului Solidarităţii Italiene. Cunoscutul cercetător al arhivelor Securităţii, Mihai Pelin, reuşise o nouă performanţă strângând laolaltă, într-un buchet lapidar şi dureros, 1222 de fişe care prezentau curioşilor un subiect tabu: biografii neromanţate ale unor cetăţeni români care s-au opus, mai mult sau mai puţin discret, regimului comunist. Din acest „insectar” nu lipseşte hidosul, grotescul, drama, tragedia… Mihai Pelin a grupat portrete interesante, realizate de un plastician pervers, cu multe feţe: Securitatea! Caracterizările sistemului naţional-socialist din România, finalizate de cronicari anonimi cu epoleţi sunt uneori, involuntar, caricaturale. Cetăţeanul citeşte chestii interzise, otrăvuri bine cântărite pentru timpane de tot soiul. Acurateţea şi concizia informaţiilor atent selectate de artizanul Mihai Pelin reuşesc să ne convingă doar de natura slăbiciunilor şi ticăloşiilor omeneşti, probând, simultan şi concret, anumite înclinaţii maladive ale serviciilor speciale. Culesul informaţiilor compromiţătoare despre cetăţeni îţi permite să crezi că intenţia răposatului regim bolşevic viza ceva urât şi necreştinesc: locuitorii României care îndrăzneau să gândească şi să acţioneze ca oameni liberi puteau fi şantajaţi, ameninţaţi, expuşi oprobriului, demolaţi public printr-o calomniere constantă, de amploare. La Mihai Pelin nu înâlneşti nici un dram de compasiune. Doar o disecţie cinică, pergamentoasă, maliţioasă, sumară, pe diverse…efigii-cadavru, pe umbrele morţilor care au strălucit cândva. Fostul director al Televiziunii Române, dl. Valentin Nicolau şi-a permis câteva cugetări de bun-simţ. Din volumul său de comediografii politice, „România feudelor târzii”(Editura Nemira, 2012) am ales una: „Registrul inferior al libertăţii de exprimare se rezumă la libertatea de a înjura”, situată sub un titlu sugestiv: „Înjurăturile şi tăcerile unui popor umoristic şi răbdător”. Te poţi gândi şi la constatarea poetului George Bacovia: „În cerc barbar şi fără sentiment,/Prin asta eşti celebră în Orient,/O, tristă ţară, plină de umor”(poezia „Cu voi”).
În secolul patru al erei creştine, un cunoscut istoric roman, Eutropius, a scris o scurtă cronică a Imperiului Roman de la începuturile sale până sub imperatorul Valens(364-378), intitulată „Breviarium ab Urbe condita”(Un sumar al istoriei romane de la fondarea cetăţii), sau mai simplu, „Breviarium”. Lumea zilelor noastre este grăbită. Dacă doreşti să afli ceva, recurgi la texte simple, concise, curate, lipsite de ambiguităţi, prolixitate sau divagaţii inutile. Deosebirile dintre opisul lui Mihai Pelin, Breviarul lui Eutropius şi „Albumul de suflet”(vezi foto nr. 1) al domnului Cornel Nicoară(vezi foto nr. 2) sunt evidente. La fel de evidente precum diferenţierea dintre cunoscuţii lutieri Stradivarius, Guarneri, Amati sau Roberto Regazzi. O carte este o cutie de rezonanţă. Depinde cine o scrie, cum o scrie şi cine o citeşte. Depinde şi cine se ocupă de interpretarea textului… Când pomenim de viori ar fi nedrept să trecem pe lângă metafora fotografică a celebrului artist modernist Emmanuel Radnitzky, alias Man Ray(1890-1976), reprezentând o cunoscută celebritate a începutului de secol 20, demimondena Alice Ernestine Prin(1901-1953), alias Kiki de Montparnasse(vezi foto nr. 3), care l-a inspirat atât pe Constantin Brâncuşi, cât şi pe Modigliani. De la maliţia sicativă a lui Mihai Pelin şi duhul eminamente contabil al lui Eutropius putem traversa acest teritoriu al informării fruste doar cu albumul ferry-boat, purtător de medalioane, al marelui actor Cornel Nicoară. Albumul este străbătut de iubire şi nostalgii care păstrează parfumul vremurilor frumoase, când se putea realiza ceva memorabil. Între coperţile cărţii simţi regretul din versurile lui François Villon(„Balada doamnelor de altă dată”, scrisă pe la 1461): „Mais où sont les neiges d`antan?”(Unde sunt vremurile de odinioară?) Aceeaşi nostalgie o simţim şi la cronicarul nostru cu destin tragic, Miron Costin, răpus pe nedrept din ordinul unui analfabet, Constantin Cantemir-vodă, părintele cărturarului iluminist Dimitrie Cantemir: „Unde-s ai lumii împăraţi?”(Viaţa lumii)

O LECŢIE DE ANATOMIE…
Toate sunt istorii: „Breviarul” lui Eutropius, „Opisul” lui Mihai Pelin şi „Albumul de suflet” al domnului Cornel Nicoară. Dar lucrarea actorului Cornel Nicoară a fost scrisă din inimă, cu dezinvoltură şi dramatism! A fost o acţiune altruistă, alertă, contra cronometru. Lui Erasmus din Rotterdam i-au trebuit aproape 30 de zile pentru a-şi elabora celebra parodie la adresa Prostiei, în 1509, pe când traversa Alpii, pentru a ajunge la amicul său Thomas Morus, în Anglia: „LAUS STULTITIAE”, sau „ENCOMIUM MORIAE”(„Lauda Prostiei” sau „Elogiul Nebuniei”). Lui Cornel Nicoară i-au fost necesare cam tot atâtea zile pentru a le oferi artiştilor, scenariştilor, regizorilor pe care i-a cunoscut şi despre care relatează, un balsam pentru eternitate. În dreptul fiecăruia se află o fotografie şi un text. Toate sunt cu skepsis, au o legătură, un miez! Spre exemplificare, piesa de teatru „Nevestele vesele din Windsor”, de William Shakespeare și câteva nume: Alexandru Tocilescu, François Pamfil și Nicu Alifantis! Evenimentul s-a produs, pentru prima dată, în 1978, la Teatrul Tineretului din Piatra Neamț, pe o traducere a lui Vlaicu Bârnă, din 1958, la fel de actuală și astăzi. Motivația genialului regizor Alexandru Tocilescu a fost oferită cotidianului România liberă, abia la 4 februarie 2011: ”…mi s-a părut a fi veselă, isteaţă, modernă şi n-am simţit nevoia unei revizuiri prea adânci a textului”. Alexandru Tocilescu a probat că românul este pe deplin deschis unui spectacol revoluționar de musical și șarjelor de step, în stil American, sau irlandez, chiar dacă e vorba de Shakespeare. În privința muzicii compuse de Nicu Alifantis, atât pentru spectacolele de la Piatra Neamț cât și pentru cele de mai târziu, din București(2011, Metropolis), regizorul s-a pronunțat clar: ”Ceea ce e interesant este că muzica e pusă pe textul piesei. În 1977-1978, când l-am făcut la Piatra Neamţ, că şi atunci am lucrat vreo 9 luni la el, Alifantis a venit, a stat cu mine la acelaşi hotel, şi de la o zi la alta, în funcţie de mersul repetiţiilor, mai venea cu un cântec, dar nici o secundă nu ne-a trecut prin cap să venim cu alte texte. Alifantis are o tehnică numai de el ştiută de a inventa muzică pe orice fel de text, fie el în versuri sau în proză. Muzica s-a construit în acelaşi timp cu spectacolul, nu a venit Alifantis cu ea gata compusă de acasă. De aceea există o simbioză a muzicii cu textul, sunt unite organic”. Cu mâhnire discretă, Cornel Nicoară a consemnat: ”la 29 noiembrie 2011 peste timpul lui (Alexandru Tocilescu) a căzut cortina”. Despre Nicu Alifantis, poetul ieșean Emil Brumaru spunea: ”Nicu Alifantis ne scrie cu sufletul pe cântecul vieții fiecăruia din noi cuvintele-i simple, afectuoase, dulci-amare, lăsându-ne destrămați o clipă, reînviindu-ne apoi, mai bucuroși, mai teferi, întru poezia-i caldă. În inima mea, toată blândețea-l simte poet de când lumea și-s fericit să o spun și altora. Și s-o repet până la îngeri!” La Teatrul Tineretului din Piatra Neamț a fost prezent, pentru o binecuvântată vreme de câteva spectacole(inclusiv pentru ”Nevestele vesele din Windsor”), în calitatea sa de inegalabil și inspirat scenograf, magicianul François Pamfil. Cornel Nicoară: ”Într-un interviu(François Pamfil), recunoștea: „sunt un scamator”. Iar François Pamfil i s-a confesat domnului Nicoară: „Cornele dragă, eu nu, nu pot să uit ce a zis Lucian Blaga: ”Doamne, să nu mă lași niciodată să fiu mulțumit de mine!” La 22 iunie 2012, a căzut cortina și pentru François Pamfil. Din durerea unor despărțiri de acest gen s-a născut ”Albumul”. Existențiale versurile ziaristului și poetului pietrean Nicolae Sava: ”Va trebui cândva să-mi fac valiza/și să mă despart de diminețile voastre,/în care încap tot mai puțin,/în care nu mai încap”(Nicolae Sava- volumul ”Insolența nopților”, poezia ”Dar nu sunt eu”-2004) În actorie, pe o scenă pretențioasă, cu un public select, nu poți trișa. Teatrul Tineretului din Piatra Neamț a făcut tot ce i-a stat în putință pentru a fi onorat de prezențe vii, instruite care să merite sacrificiul savant al actorilor care se hrănesc mai mult cu aplauze și cronici teatrale decât cu fleici și caltaboși. Friptanele, băuturile fine și trufandalele nu se cuvin oricui: ele aterizează doar pe aerodromul meselor din sufrageria clasei noastre politice! Mai ales în România, politica oferă escrocilor și tâlharilor un nesperat câmp de joacă pe spinarea alegătorilor din ce în ce mai sătui de minciunile purtătorilor de cuvânt aflați, la rândul lor, sub ”umbrele” politice cu număr mare la …pantof. Dacă scutim comparații cu lumea lui Caragiale și Arghezi, pentru a-i lăsa să se odihnească până trec apucăturile postmoderniste din urbea noastră cu telegondolă, să aruncăm o privire asupra ultimei lucrări, ”HOMO FRAUDENS”(Editura RAO, 2012), semnată de academicianul Mircea Malița. Observațiile sale își au rostul lor mai ales dacă sunt multiplicate de nenumărate ori: ”Se întrezărea destul de clar de ce curentul(postmodernist) era simpatic jefuitorilor. Devia mintea oamenilor prin efectele lui de surpriză și paroxism. Sfida bunul-simț prin exagerări uluitoare. Să pretinzi că poți arunca la coș toate sistemele gândirii și acțiunii umane, anihilând fundamentele pe care stau!(…) Ce a produs postmodernismul în politică? Lectura operelor filosofului Richard Rotry, principala figură a filosofiei postmoderniste, este revelatoare: ”Adevărul nu poate fi scopul unei cercetări. Dacă este, atunci adevărul nu există”. Tot ce putem face este să folosim conceptul de ”justificare”, care presupune că e relativă la un auditoriu”. Ce s-a întâmplat cu edificiul Teatrului Tineretului din Piatra Neamț? Ce s-a petrecut în sala de spectacole, supusă unor estropieri halucinante? Vom acuza duhul neîmblânzit al postmodernismului pentru eșecul lucrărilor și încercarea mascată de a distruge ființa și duhul Teatrului Tineretului? Tot ce este posibil. Dar astfel de explicații țin mai mult de un suprarealism al locului, numai bun de lămurit locuitorii din Văleni cu vocabularul specific plasticianului Victor Brauner. Dacă ei vor înțelege ceva din mesajul femeii-bicicletă, atunci vom pricepe și noi, ceilalți muritori de rând! Altfel, putem afirma cu sinceritate că ne-am săturat de postmodernism în administrația locală. Din ALBUMUL actorului Cornel Nicoară, fost în mai multe rânduri și director al Teatrului Tineretului din Piatra Neamț în vremuri de mare glorie, înțelegem că avem cu ce să ne mândrim, că s-a format și exersat o tradiție-emblemă greu de egalat. Este şi o formă de ne-uitare, este şi REZISTENŢĂ. Este un gest de samurai împotriva transformării breslei actorilor din Piatra Neamţ în ronini, în hoinari. Este o luptă împotriva pribegirii Teatrului Tineretului! Între timp au intervenit nevrozele… Într-un volum incitant, ”Nevroză balcanică”(editura TREI, 2012), semnat de filosoful Vasile Dem Zamfirescu, talentat și înzestrat traducător al lui S. Freud în limba română, întâlnim unele nedumeriri și observații: ”M-am întrebat dacă risipirea în orgolii mărunte a politicienilor români nu provine mai ales dintr-o profundă neîncredere în sine, dacă nivelul înalt al agresivității în România nu este cauzat de aceeași ură de sine, dacă incapacitatea noastră de solidarizare nu are aceeași sursă. Într-un cuvânt, m-am întrebat dacă nu cumva acea cultură a vidului, a distructivității și a permanentei autodeprecieri, pe care André Green o numea narcisism mortifier, nu există la români ca fenomen al psihologiei sociale”(articolul ”Ura de sine la români”). Nu este prea elegant să ne depărtăm de sensul și misiunea ALBUMULUI. Acolo este o viață de om plină de conexiuni strălucite. Doar dacă ne strecurăm în celălalt volum al domnului Cornel Nicoară, ”MEMORIA MĂȘTILOR”(Editura NONA, 2010) putem găsi justificarea ingerințelor și inserturilor, conexiunile privitoare la sfera otrăvită a politicului: ”Politicienii se dovedesc a fi insensibili la nevoile oamenilor.(…) Când vezi cum o țară întreagă este batjocorită și constați că legile sunt făcute doar în favoarea celor mari și că nerușinarea a ajuns să fie atitudinea firească a celor aleși, te gândești dacă mai are rost să speri că va fi altfel”. Toată cartea, ”Memoria măștilor”(coperta este realizată de François Pamfil-vezi foto nr. 5), este pigmentată de cugetări și observații acide strecurate printre episoadele vieții de teatru. Între Album și ”Memoria măștilor” diferențele sunt ca dintre Molière și Jean de La Bruyère. Marele actor de teatru și film, ION LUCIAN, a avut grijă să sublinieze chiar și în prefață: ”CORNEL ESTE O LUME”!
TEXT ȘI FOTO: MIHAIL-SORIN GAIDAU