Teatrul Tineretului… „aici. melancolia”… inaccesibil de genial…

Recent, am avut ocazia să asist la unul dintre cele mai provocatoare și inovatoare spectacole de teatru ale momentului, „aici. melancolia”, prezentat pe scena Teatrului Tineretului din Piatra-Neamț. Această piesă, scrisă de Daniel Chirilă și regizată de Irina Moscu, nu este doar o simplă producție teatrală, ci o călătorie emoțională și intelectuală, care ne invită să reflectăm asupra realității complexe a unui oraș din secolul XXI și, desigur, asupra întunericului în care trăim.

Din capul locului menționez că nu sunt un critic de teatru profesionist. Sunt doar un om cu o minimă cultură generală despre artă și cultură, deci acest articol nu se vrea a fi o recenzie profesionistă, ci mai mult o opinie personală, ca spectator.

„aici. melancolia” este, fără îndoială, una dintre cele mai muncite și impresionante piese la care am asistat. Creativitatea genială a autorului textului și măiestria regizorală transformă scena într-un soluție concentrată de esență artistică, un complex de mesaje, emoții și metafore. Totuși, această complexitate poate fi un obstacol pentru mulți spectatori, nefamiliarizați cu acest nivel de abstractizare. Totul e ca un puzzle imens din care nu înțelegi mare lucru la începutul piesei, dar ușor, ușor, cu fiecare bucățică pusă în puzzle începi să vezi, să înțelegi, să faci paralele și să ți se clarifice sensul mesajului.

Din păcate, în lumea teatrului, există spectacole care rămân în memoria colectivă prin forța lor artistică și există spectacole care, deși sunt capodopere, riscă să fie neînțelese de majoritatea publicului. „aici. melancolia”, prezentată la Teatrul Tineretului din Piatra-Neamț, pare să fie un astfel de spectacol.

Descrierea oficială a piesei ne vorbește despre memoria unui oraș, reprezentată printr-o piatră care comunică cu locuitorii săi.

Personal, am văzut o piesa ce vorbește folosind metafore care, uneori, pot părea prea complicate. Atinge teme precum ipocrizia politică, lupta oamenilor de a-și găsi locul în lume și dificultățile vieții cotidiene. Este o explorare a fricii și curajului, a izolării, a plafonării, a manipulării, a clișeelor, a trecutului, prezentului și viitorului.

Am văzut în această piesă întunericul în care viețuiește mecanic majoritatea oamenilor din comunitatea noastră, atent supravegheați și manipulator mânați spre direcții care de fapt nu sunt esențiale, ci mai degrabă carcerale. Am văzut o paralelă genială între trecutul îndepărtat și prezentul acestor meleaguri cu un mesaj profund transmis din trecut în prezent. Am văzut multe și am trăit multe la această piesă de teatru și mă tem că din cauza lipsei mele de cunoștințe aprofundate în domeniul artei teatrale e posibil să fi văzut, de fapt, doar o mică parte din ce a vrut piesa să transmită.

Ne place sau nu, trebuie totuși să recunoaștem că nivelul ridicat de complexitate a piesei este un obstacol în calea înțelegerii și aprecierii sale de către un public mai larg. Aceasta ridică o întrebare importantă despre rolul teatrului și al instituțiilor culturale finanțate public: ar trebui ca acestea să servească gusturile unui public larg sau să urmărească inovații artistice care pot fi mai greu accesibile?

Da. E dificil de pus pe masă un asemenea subiect și chiar frustrant să spui că un act artistic de mare nivel nu ar trebui plătit din banii celor mulți, dar asta înseamnă democrație. Managementul Teatrului Tineretului ar trebui să înțeleagă că este plătit din banii tuturor nemțenilor, nu doar ai celor de înalt nivel cultural. Teatrul trebuie să fie accesibil fără ”translator” sau ”subtitrare explicativă” și celor cu opt clase din zonele rurale, mai izolate.

Chiar îmi este greu să scriu acest text după ce am vazut o piesă genială, dar dacă vrem să fim corecți trebuie conștientizat faptul că Teatrul Tineretului, ca instituție finanțată din fonduri publice, trebuie să servească interesele culturale ale întregii comunități. Este esențial ca teatrul să fie accesibil tuturor, nu doar unora. Acest lucru nu înseamnă a compromite calitatea artistică, ci a găsi un echilibru între inovație și accesibilitate.

„aici. melancolia” este, fără îndoială, o piesă de teatru care merită toată atenția și aprecierea. Este o producție care ne provoacă să gândim și să simțim, să ne confruntăm cu realitățile noastre și să reflectăm asupra locului nostru în lume. În același timp, ne reamintește de provocările pe care le întâmpină arta în încercarea de a fi relevantă și accesibilă pentru toți. Într-un final, „aici. melancolia” nu este doar un spectacol despre un oraș, ci despre noi toți, despre societatea în care trăim și despre modul în care ne raportăm la artă și cultură.

Totuși, trebuie să ne întrebăm: cum putem face astfel de opere de artă mai accesibile pentru toți? Cum echilibrăm nevoia de inovație artistică cu responsabilitatea de a servi un public divers? Acestea sunt întrebări pe care Teatrul Tineretului și comunitatea culturală în general trebuie să le considere cu seriozitate. Arta trebuie să fie o experiență împărtășită, nu doar un privilegiu pentru câțiva.

În final, recomand mai ales celor din administrația locală să meargă la această piesă de teatru. Nu am așteptări foarte mari că mulți dinte ei vor înțelege ceva, dar trăiesc cu speranța că poate măcar câțiva vor prinde două trei idei cu care să plece acasă și pe drum să își pună întrebări.

Iar celor de la Teatrul Tineretului le recomand să fie mai raționali în modul în care conduc această instituție de cultură, pentru că managerul nu trebuie să fie un mic zeu și nici managementul nu trebuie să se facă după ”chipul și asemănarea” sau după ce-i place managerului. Când e pe bani publici, trebuie să existe un echilibru între valoarea artistică a produsului și adresabilitatea lui.

Închei prin a felicita încă o dată Teatrul Tineretului, autorul piesei, regizorul și pe toată lumea implicată în punerea în scenă. Chiar simțeam nevoia de o perfuzie cu genialitate, dar trebuie să înțeleagă și cei care conduc TT-ul că oricât aș dori eu, alături de o minoritate, să vedem în parcul din centru Coapsa realizată de Constantin Brâncuși, majoritatea va dori să vadă statuia lui Ștefan cel Mare și cât timp e pe banii majorității trebuie făcut prima dată ce-i place majorității și abia apoi, și mai puțin, ce vrea minoritatea.
Aștept să văd o altă conducere la TT sau afișe cu „Avarul”, „Take, Ianke și Cadâr”, „Gaițele”, „Bărbierul din Sevilla” poate și „Sobieski și românii” sau alte piese similare și să vad aceste afișe nu doar la afișierul de la TT, ci și la școlile sau primăriile din județ.

Iosub Robert