Semnificația colindelor din Ajunul Crăciunului

În plin sezon al sărbătorilor de iarnă, colindele sunt cântecele festive specifice ajunului Crăciunului. Cele mai multe sunt de inspirație biblică. Prin versurile imnurilor dedicate Crăciunului se reconstruiesc imagini din Sfânta Scriptură sau aspecte surprinse în icoane.

Primele imnuri dedicate Crăciunului au aparut în secolul al IV-lea in Roma. În perioada medievală colindele erau cunoscute ca melodii dansabile, cântate în timpul festivalelor, în timp ce anumite colinde erau compuse pentru a acompania procesiuni religioase. Istoricii consideră că forma actuală, de imnuri dedicate Crăciunului sau Paştelui, s-a conturat în perioada contemporană.

Cuvântul „colind” provine din latinescul „Calendae Ianuarii”, denumire pe care o aveau sărbătorile păgâne din preajma Anului Nou, atunci când se făceau urările de belşug pentru noul an.

În vastul repertoriu de colinde creştine, ne sunt înfăţişate atât evenimente referitoare la naşterea şi viaţa Mântuitorului Iisus Hristos pe pământ, cât şi prorocii referitoare la Acesta.

Există colinde care zugrăvesc atât aspectele îmbucurătoare ale naşterii Domnului: închinarea păstorilor şi a magilor, corul îngerilor şi steaua vestitoare, cât şi aspecte tragice precum: ura lui Irod, uciderea pruncilor şi izgonirea în Egipt.

Sunt colinde care trec de la evenimentele legate de naşterea lui Hristos la alte evenimente precum botezul Domnului, nunta din Cana Galileii, intrarea în Ierusalim, Patimile şi, chiar, Învierea. Nu în ultimul rând, trebuie să menţionăm şi acele colinde care fac referire la prorocii precum prorocia dată la izgonirea din Rai referitoare la duşmănia dintre seminţia şarpelui şi cea a femeii. (Facerea, Capitolul 3, versetul 15)

Din aceste idei menţionate anterior, observăm caracterul apostolic şi de propovăduire al colindelor. Colindătorii devin, astfel, mărturisitori şi propovăduitori ai Sfintelor Scripturi, vestind din casă în casă cele despre naşterea, viaţa, activitatea mesianică şi chiar moartea şi învierea lui Hristos. Lerui Ler este un refren pe cât de des întâlnit în frumoasele noastre colinde, pe atât de misterios în ceea ce priveşte originea lui istorică. Unii lingvişti, istorici, folclorişti, încercând să dezlege misterul acestui refren, au ajuns la rezultatul că el derivă fie de la nume de împaraţi romani precum Aurelian, Valerius, Galerius, fie de la refrenul evreiesc aliluia.

La origini, colindele erau cântate în grupuri foarte mari, de 30 până la 40 de colindători. De-a lungul timpului, colindele au fost preluate şi transpuse în diverse forme de interpretare: vocale şi instrumentale, în grupuri mari, în grupuri mici, în cvartete, duete sau chiar solo, însoţite sau acompaniate de un cor.

Potrivit tradiţiei, colindătorii trebuie să primească un colac făcut din grâu curat, numit colindeţ. Romanii sărbătoreau prin „Calendae” Naşterea Soarelui, iar în colindele lor dansabile se vorbea despre astrul ceresc. Istoricii sunt de părere că inclusiv în prezent, prin obiceiul de a împărţi colaci şi nuci colindătorilor, se fac trimiteri la simbolul cercului, al perfecţiunii. 

Să anunţăm şi noi vestea naşterii lui Hristos oamenilor, nu numai prin cuvinte, ci mai ales prin fapte bune.  Fie bunătatea şi iubirea de oameni a lui Hristos să fie înaintemergătoare, aşa cum steaua, odinioară, i-a călăuzit pe magi spre Betleem.