Scrisoare deschisă către români…

Despre trecut nu se poate vorbi decât din amintiri sau din cărţi…Din perspectiva unui tânăr născut la Revoluţie nu pot spune multe despre ce a fost înainte de ’89 şi nici nu pot discerne adevărul de părtinitoarele opinii ale celor care apără sau condamnă comunismul. Pot însă să reacţionez în momentul în care sunt martor la ceea ce se întâmplă în prezent în România.

Ce a fost şi ce a ajuns România? Ce au fost şi ce-au ajuns românii? E o adevărată dramă ce se întâmplă, o dramă pe care mulţi dintre noi din cauza grijilor sau indiferenţei sau lipsei de informare nu o mai conştientizăm. Mult sânge a curs pentru ca noi să ne permitem în prezent să vorbim limba română…Şi o facem liber, de multe ori ne batem joc de ea, nu ne mai pasă că vorbim româneşte şi „o dăm” pe „străinisme” fără niciun pic de respect pentru ceea ce este istoria limbii române. Ei bine, pentru cei care sunt sânge din sângele nostru, pentru cei de peste Prut, limba română este cea mai de preţ comoară. Ei ţin la România mai mult decât ţinem noi, cei care am căzut în această moarte culturală, în această lentoare a spiritului de român.

De ce ne-ar fi ruşine de un neam care se află pe pământul acesta de milenii, un neam care a scris istorie cu sângele său, un neam de victorioşi, un neam creştin, un neam cu o istorie rar întâlnită la celelalte ţări, un neam care ştia să lupte pentru ce era al său? E foarte uşor să nărui ceea ce generaţii întregi au zidit. E foarte uşor să stâlceşti graiul românesc, e foarte uşor să spui că ţi-e ruşine să fii român… E uşor, dar este inadmisibil, trist, degradant pentru noi toţi cei care ne lăfăim în libertatea de a trăi în România, şi este şi mai trist pentru cei care simt româneşte, gândesc româneşte, se roagă în limba română, însă sunt forţaţi pe motive istorice şi de conjunctură să accepte o cultură, un sistem şi o limbă care nu îi reprezintă.

Noi, cei peste 20 de milioane de români am depus armele şi i-am lăsat pe fraţii nostri atunci când le-a fost mai greu. Nu ştiu câţi români mai simt sângele cum le fierbe când aud de soarta celor din Basarabia. Oameni ca soţii Teodorovici, Grigore Vieru şi mulţi alţii au pierit o dată cu ultima scânteie de simţământ românesc din fiecare. Să fie moartea românilor din războaiele mondiale, moartea românilor  de la revoluţie în zadar? Să fim noi toţi, oare, supuşi unei decăderi iremediabile, unei rupturi între tabăra celor care nu au renunţat la speranţă şi tabăra celor care au ales răul cel mai mic? Să fie oare lumea aceasta atât de crudă încât să accepte un astfel de destin al românilor, o dispariţie în masă a onoarei de a fi român? Poate că ne merităm soarta…sau poate nu.

Problema Basarabiei este una mult prea complexă, dureroasă chiar, pentru a mai putea fi discutată. Însă… în momentele în care aveţi timp… gânditi-vă că dincolo de Prut sunt oameni prin a căror inimă trece sânge din trupurile noastre şi pe a căror buze stă mândră limba română. Să fim solidari cu soarta lor dacă nu prin fapte, măcar prin gândul că poate, cândva, lumea îşi va reveni din haos şi vom fi din nou împreună.

Dragi români, mai avem multe de îndurat pe pământul acesta. Hai să fim de mâine mai buni!

M.I.