RECUNOŞTINŢĂ PESTE VEAC. MÂNĂSTIREA VĂRATIC ŞI DOMNIŢA SAFTA BRÂNCOVEANU

 De cele mai multe ori, semenii noştri cad victimele ingratitudinii, dovedind cu prisosinţă că grosimea obrazului şi lipsa recunoştinţei au devenit tradiţie. Încă din străvechime, un legendar înţelept indian, Vishnusarman, preciza într-o celebră carte a sa, PANCIATANTRA(tradusă şi popularizată în România de regretatul sanscritolog Theofil Simenschy) că nerecunoscătorul nu va beneficia, în vecii-vecilor, de iertare şi izbăvire, cu alte cuvinte, “şi-a mâncat lefteria”! Este o zicală utilizată de români încă din secolul al XVIII-lea, împămîntenită prin intermediul funcţionarilor greci, aduşi în Ţările Române de către domnitorii fanarioţi. Prin bisericile şi mânăstirile creştin-ortodoxe, cei care au făcut o danie importantă sunt pomeniţi în cadrul statornicit de rigorile cultului, ca un indiciu de preţuire pentru efortul lor material şi milostenia făcută colectivităţii monahale. Alături de “bănuţul văduvei şi al orfanului” se întâlnesc alte lăudabile probe de imensă generozitate, venite din partea unor persoane extrem de înstărite. Cu ajutorul donatorilor, Biserica a reuşit să vină în sprijinul celor aflaţi la ananghie. Înmulţirea vasiliadelor stă mărturie că B.O.R este mereu alături de omul sărman, de cel prigonit şi urgisit, întregind miracolul ilustrat de Iisus Hristos, al “înmulţirii pâinii, peştilor şi al transformării apei în vin”.

Domniţa Safta Brâncoveanu se numără printre cei mai importanţi donatori ai Mânăstirii Văratic(vezi foto nr. 1), din judeţul Neamţ. În privinţa datelor sale biografice există unele inexactităţi, preluate fără mult discernământ de către pseudo-cronicari grăbiţi. Prinţesa aparţine influentei şi extrem de bogatei familii boiereşti moldovene, BALŞ. A fost căsătorită cu Grigore Brâncoveanu, mare demnitar al Ţării Româneşti. După decesul soţului său, s-a retras la Mânăstirea Văratic, împreună cu mama sa, Elisabeta. Familia boierilor-veliţi Balş s-a încuscrit doar cu vârfurile celor mai bogate şi ilustre aristocraţii: Brâncoveanu, Rosetti, Cantacuzino, Mavrocordat, Moruzzi, Catargi(u). Safta Brâncoveanu(născută Balş) studiase bine limbile greacă, franceză, rusă şi germană, fiind deprinsă din copilărie cu meşteşugul ţesutului şi broderiei, dar şi cu priceperea de a cânta la clavir. Asupra aristocraţiei moldave de la începutul secolului al XIX-lea există şi documente foarte puţin frecventate, puse în valoare, comentate şi popularizate de cercetătorul şi istoricul roman, dr. Georgeta Filitti. Un astfel de exemplu îl constituie raportul unui diplomat ţarist, colonelul Ivan Petrovici Liprandi (1790-1880), şeful spionajului rusesc în zonă.   Dr.Georgeta Filitti: “Este vorba despre un raport din 31 ianuarie 1828 al colonelului Liprandi către generalul P. D. Kiseleff, viitorul preşedinte al Divanurilor celor două principate, ce cuprinde portretele a 36 boieri moldoveni şi perspectivele de a-i folosi, ori anihila, de către autorităţile ruseşti. Documentele se află în rola 34 (fond microfilme U.R.S.S.) şi sunt redactate în limbile franceză şi rusă. Întregul material-aproape 800 de pagini-dezvăluie complicata strategie rusească de învăluire a Principatelor.”
Obiectivul agentului ţarist a fost focalizat mai ales pe membrii familiei Balş, indiciu clar al influenţei covârşitoare pe care aceasta o exercita atât în Moldova, cât şi asupra unei însemnate părţi a marii boierimi din Ţara Românească. Nu poate fi trecută cu vederea nici generozitatea familiei Balş faţă de părinţii marelui nostru poet naţional, Mihail Eminescu. Gheorghe Eminovici, tatăl lui Mihail Eminescu, a devenit administratorul moşiilor de la Dumbrăvenii Sucevei, ale lui Costache Balş(proprietar şi la Darabani, fost mare logofăt) şi Iordache Balş(fost mare vistiernic şi mare vornic, mason în frăţia lojei “Moldova” din Iaşi, fondată de secretarul principelui Constantin Mavrocordat, Anton Maria del Chiaro), boierul-velit Costache, având grijă să solicite domnitorului Mihail Sturdza, pentru supusul şi credinciosul său angajat, titlul de sluger, apoi cel de căminar(aranjament consfinţit printr-un decret domnesc la 12 mai 1841), un rang boieresc din categoria de mijloc, ce oferea numelui Eminovici dreptul de a fi înscris în Arhondologhion(Istoria boierimii). Din păcate, se mai produc unele confuzii între cei doi fraţi de sânge, Costache şi Iordache, puse pe seama cronicarilor gazetelor grăbite.

În lucrarea lui Octav-George Lecca, “Familiile boiereşti române”(cu o “explicare” din 1898) figurează pe mai multe pagini, chiar la începutul cercetării autorului, arborele genealogic al familiei boiereşti Balş, inclusiv o descriere a scutului său: “Blazonul cuprinde o stea cu 8 raze de aur pe fond roşu. Deasupra casca şi coroana de conte, din care iese un lup pe jumătate, ca “cimier”. Acestea sunt vechile armorii din evul mediu”. Pentru cititorii acestui cotidian am selectat două amprente sigilare cu herbul nobiliar al familiei Balş(vezi foto nr. 2 şi 2 A). Imaginile au fost reproduse din lucrarea heraldistului român dr. Dan Cernovodeanu , “Ştiinţa şi arta heraldică în România”, apărută la Bucureşti în 1977 şi interzisă de comunişti în 1978!  Din studiile savantului român Bogdan Petriceicu Hasdeu aflăm că numele acestei vechi familii nobiliare a fost scris prin hrisoave şi astfel: Baloş, Băluş.

O DONATOARE EXTREM DE GENEROASĂ

    SPITALUL BRÂNCOVENESC ŞI BLESTEMUL DOMNIŢEI, CIOPLIT ÎN MARMURĂ

   Safta Brâncoveanu s-a căsătorit cu banul Grigore Brâncoveanu la vârsta de 17 ani. Anul naşterii sale rămâne relativ nesigur, fiind avansate de unii “specialişti” ai metodei “copy-paste” mai multe date calendaristice într-un singur articol gazetăresc: 1775, 1776, 1777! Cea mai simplă modalitate de a afla adevărul este studierea căpătâiului său funerar, reprezentat de o cărămidă inscripţionată cu caractere slave, specific persoanelor care au îmbrăţişat călugăria, inclusiv marele pomelnic mânăstiresc al ctitorilor. După decesul soţului său, neavînd urmaşi direcţi, prinţesa a decis că trebuie să o rupă cu lumea pieritoare a ispitelor îndreptându-şi paşii spre mânăstire, împreună cu mama sa. A ales Mânăstirea Văratic. Natura plină de bunătate şi generozitate creştină a fiicei şi mamei s-a concretizat prin danii care sunt doar pe măsura unei feţe voievodale: moșia Vultureștii, moșiile Osica și Vlădulenii şi alte câteva cătune răzleţe, rătăcite la adăpostul codrilor, uitate şi de zapcii tronului! A dat la topit mari cantităţi de aur şi argint din zestrea sa, plătind sume mari de bani pentru confecţionarea unui număr impresionant de icoane, crucifixe de tip athonit sculptate minuţios în lemn de păr şi măslin, evangheliare, toate în ferecături încrustate cu pietre preţioase şi porţelan pictat, frumos lucrate la ateliere de orfevrărie din Bucureşti, Braşov, Moscova şi Sankt Petersburg. Un număr mare de straie preoţeşti, ţesute în fir de aur şi argint şi un bogat inventar bisericesc au luat calea mai multor  mânăstiri şi biserici de mir, din aceeaşi pornire a inimii sale. N-au fost neglijate nici mânăstirile istorice din Oltenia, locul de obârşie al soţului său, răposat în condiţii dramatice, pe lista faptelor sale de binefacere figurând câteva spitale şi Biserica Sf. Nicolae din Şcheii Braşovului. Din prisosul averii sale a sprijinit tinere familii de proaspăt căsătoriţi, ajutându-i material pe mulţi alţii să-şi unească destinele, pentru a nu porni la drum în această spinoasă şi chinuită existenţă cu traista goală! Sfântul Calinic de la Mânăstirea Cernica a fost înhumat cu straie ţesute şi brodate cândva, de mâna sa binecuvântată.

Biserica “Sf. Dumitru Izvorâtorul de Mir” din Iaşi, cunoscută şi sub numele de “Sf. Dumitru-Balş” este una din ctitoriile familiei Balş(a medelnicerului Ioan-Ionaşcu Balş, la 1690). În pereţii edificiului ecclesial sunt încastrate mai multe pietre de mormânt ale unor importanţi membri aparţinând familiei Balş, inclusiv un osuar, respectându-se o veche cutumă creştină, specifică nu numai ortodoxiei ci şi romano-catolicităţii: AD SANCTOS(în vecinătatea sfinţilor). Alături de donaţiile Bălşeştilor, făcute acestui sfânt lăcaş, se întâlnesc şi cele ale familiei domnitoare Mavrocordat. De regulă, majoritatea principilor fanarioţi se grăbeau să ofere mulţimii o danie ceva mai simplă, mai puţin costisitoare şi mai lesne de executat, având în vedere nu doar vremelnicia şi scurtimea domniilor, ci şi un oarecare pragmatism specific oamenilor proveniţi din spaţiul arhipelagului egeean, stâncos, arid şi secetos. Prin urmare, o fântână, sau o cişmea întrunea şi modalitatea de a mulţumi Atotputernicului pentru că au apucat un an-doi de domnie în Ţările Române. A ridica din temelii o biserică, un spital, o şcoală, sau o bibliotecă presupune din partea donatorului o cheltuială uriaşă, dar amenajarea unei cişmele mulţumeşte lume multă, cu bani puţini. Nu mai investeşti nimic după ce a fost declarată funcţională. Însoţit de un mic alai, fanariotul cu rang de paşă cu două tuiuri declara oficial că cişmeaua  este a poporului, după ce servea prima cupă de apă. Domnii pământeni ridicau biserici, iar fanarioţii săpau fântâni(câteodată), chiar dacă aproape toţi erau mânaţi de lăcomie şi sete de putere.

Spre sfârşitul secolului al XIX-lea, un membru de vază al familiei Balş, Theodor, deţinea mai bine de jumătate din oraşul Piatra Neamţ, iar o rubedenie a sa, Ana, după o căsnicie cam prost orientată şi zbuciumată, fu nevoită să-şi vândă proprietăţile din târgul Pietrei.

La aproape trei ani de la decesul tovarăşului de viaţă, în 1835, prinţesa a decis construirea unui spital, în Bucureşti, lângă Biserica Domniţa Bălaşa, pentru cei aflaţi în grea suferinţă, cunoscut sub numele de “Spitalul Brâncovenesc”(vezi foto nr. 3). O personalitate marcantă a vieţii medicale româneşti, dr. Constantin Bălăceanu-Stolnici(vezi foto nr. 4), scump la vorbă, a binevoit să mărturisească pentru Jurnalul Naţional(8 ianuarie 2007/ autori: Anca Aldea şi Oana Vătăşelu): “Anterior construirii spitalului, au apărut Aşezămintele Brâncoveneşti. Acestea au avut drept obiectiv construirea institutului de medicină şi a unui cămin de bătrâni. Safta Brâncoveanu a donat astfel un număr de opt sau zece moşii. Prin veniturile lor, membrii trebuiau să asigure funcţionarea spitalului. Era un spital gândit ca la începutul secolului al XIX-lea, cu secţii sau divizii, cum erau atunci numite, de chirurgie, medicină internă şi, în general, orientat spre boli acute, nu cronice. Spitalul apărea ca o anexă a Bisericii Domniţa Bălaşa, înfiinţată cu 100 de ani înainte chiar de fiica domnitorului Constantin Brâncoveanu. Aceste două aşezăminte au fost puse prin testament sub aceeaşi conducere (eforie) din care făceau parte un reprezentant al Bisericii, unul al Patriarhiei şi doi membri din familia Brâncoveanu. Pe atunci, actul de constituire trebuia întărit prin hrisov domnesc”. Personalităţi marcante şi şcoli medicale de excepţie s-au dezvoltat sub cupolele ilustrului aşezământ, trecând în revistă o constelaţie de nume care au scris istoria medicinei româneşti: Nicolae Kalinderu, Daniel Danielopolu, Ioan Moscu, Dimitrie Gerota, Ernest Juvara, Victor Gomoiu (fost preşedinte al Societăţii Internaţionale de Istoria Medicinei), Oleg Medrea şi mulţi alţii. Gloria medicilor de aici nu a fost doar profesională, ci şi morală. Din nefericire, zelul demolator al dictatorului N. Ceauşescu a decis să şteargă de pe faţa pământului, la 29 martie 1984, dania prinţesei Safta Brâncoveanu! Era ştiut că pacienţii care apelau la serviciile Spitalului Brâncovenesc erau bine primiţi „fără deosebire de orce naţie, stare şi religie şi vor fi, parte bărbătească şi femeiască, potrivit cu numărul paturilor„, arăta Safta Brâncoveanu în regulamentul de organizare interioară. Nu poate fi lipsită de semnificaţie nici mărturia unei persoane care a asistat la demolarea spitalului: “ Am lucrat acolo în ultimii lui 2 ani … Avea o măreţie care impunea respect , era atât de solid încât a dat mari bătăi de cap celor ce l-au demolat. Zidurile erau formate din cărămizi puse pe lat, în rânduri de şase, au tras de ele cu cuva excavatorului şi nu puteau desprinde decât câte un rând. Dar mai presus de toate avea suflet şi har pentru aşezământ spitalicesc!( Anonim, May 1, 2011 07:29 AM, despre SPITALUL BRÂNCOVENESC). Din străvechimi şi până nu demult, daniile importante şi locaşurile funerare se încheiau cu câte un blestem cumplit îndreptat împotriva jefuitorilor, profanatorilor şi stricătorilor acelor locuri. La încheierea lucrărilor de finisare şi înzestrare a Aşezămintelor Brâncoveneşti, în 1838, prinţesa a dispus să fie instalată, în apropiere, lângă Biserica Domniţa Bălaşa, o mare placă de marmură, cu o inscripţie sculptată(aflată astăzi la Curtea Veche), o dare de seamă încheiată cu un blestem îndreptat împotriva stricătorilor. O relatare succintă, destinată ziarului “Libertatea”(22 Mai, 2011), aparţine muzeografului Dan Falcan: “Inscripţia, care se află acum la Curtea Veche, conţine la final un blestem care cere Divinităţii ca cel care se va atinge de ctitorie, adica de spital, să fie omorât de cei din neamul său, într-o zi de sărbătoare. Ceauşescu a dărâmat spitalul şi biserica în 1984. A rămas doar inscripţia. În 1989, Ceauşescu a fost omorât de cei de un neam cu el chiar de Crăciun. O stranie coincidenţă”! Un alt blestem încheie şi testamentul domniţei destinat importantei sale donaţii: “Cel care va înstrăina şi cel care va primi să adauge la avutul său vreuna dintre aceste (ceiace aparţine spitalului) să fie depărtat de faţa lui H(ri)s(to)s şi socotit în veci de hrăpitor celor sfinte”!

Prin intermediul lui Cristian Curte, cititorul află de la omul de aleasă cultură prof. univ. dr. Zoe Dumitrescu Buşulenga, retrasă în cinul monahal şi răposată la aceeaşi mânăstire :

Cristian Curte : “Aţi auzit, probabil, că multe dintre stareţe au fost boieroaice, ca de pildă Safta Brâncoveanu… A fost stareţă? N-am ştiut!”

Zoe Dumitrescu Buşulenga: “Stareţă, nu. Monahie, da. Safta, statuia ei, e de Jalea, în spatele mânăstirii. Frumoasă, foarte frumoasă. Ea a ţesut covoarele acelea superbe din scoarţele acelea foarte frumoase. E unul, în special, verde oliv, care îmi place mie extraordinar. Safta Brâncoveanu şi-a lăsat averea ei mânăstirii”.  În muzeul mânăstirii există o impresionantă colecţie de icoane, odoare bisericeşti, manuscrise şi tipărituri medievale. Un loc de seamă îl ocupă celebrele covoare ţesute de schimonahia Safta Brâncoveanu. În imaginea alăturată(vezi foto nr. 5) puteţi admira un covor, gen Gobelin, la care a lucrat cinci ani de zile.

RECUNOŞTINŢA MĂICUŢELOR:

STATUIA MAESTRULUI ION JALEA

La aniversarea unui secol de la ridicarea Aşezămintelor Brâncoveneşti, în 1935, sculptorul Ion Jalea, membru al Academiei Române, termina o lucrare impresionantă, turnată în bronz, care o reprezenta pe domniţa Safta Brâncoveanu în toată maiestatea sa, şezând pe un tron flancat de lei încastraţi la baza jilţului princiar(vezi foto nr. 6 A). Maestrul Ion Jalea(n. 19 mai 1887, Casimcea, județul Tulcea – d. 7 noiembrie 1983) a participat la marea conflagraţie mondială din perioada 1914-1918(Primul Război Mondial), pierzându-şi un braţ în timpul luptelor. Acest handicap nu l-a împiedicat să realizeze opere de excepţie,  remarcabile. O copie în bronz a celebrei sale lucrări “Arcaş odihnindu-se” a fost oferită în dar, din partea preşedintelui României, Traian Băsescu, Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene din Luxemburg(Marele Ducat de Luxemburg) la data de 19 martie 2009. Este o frumoasă donație a statului român către  Curtea de Justiție din Luxemburg. În anul 1935, Ion Jalea realiza şi statuia lui Spiru Haret, din marmură de Carrara. Statuia lui George Enescu, instalată pe peluza din fața Operei Naționale București (1971) respectă aceleaşi coordonate stilistice ca la Văratic, în 1935, atunci când a fost instalat monumentul dedicat domniţei Safta Brâncoveanu(vezi foto nr. 6 B şi 6 C).

Distincţia şi fermitatea celebrei binefăcătoare a multor lăcaşuri de cult a fost admirabil redată de Ion Jalea într-un inconfundabil stil neoclasic românesc, foarte en vogue sub domnia regelui Carol al II-lea. Semnătura artistului, anul finalizării sculpturii(vezi foto nr. 6 D), două basoreliefuri din bronz, nesemnate, încastrate în spatele soclulului, din  piatră şi ciment al lucrării( vezi foto nr. 6 E-unul dintre basoreliefuri) reprezintă aspecte puţin cunoscute.

   În 1857, anul decesului principesei Safta Brâncoveanu, Mânăstirea Văratic dispunea de următoarea înzestrare, conform notiţelor preotului Constantin Mătasă, din anul 1929: “4 biserici cu 17 clopote, 300 de chilii, 700 de călugăriţe, 12 moşii şi un venit de 13.000 de galbeni”. Statuia din bronz a maestrului Ion Jalea a fost aşezată pe latura de răsărit a bisericii. Soclul din piatră şi ciment al statuii, inclusiv basorelieful din faţă au fost realizate de artizanul G. Stănoaia(vezi foto nr. 7) O precizare: în anumite texte publice este utilizată şi denumirea de “Mânăstirea Văratec”. O recomandare de care merită să ţineţi seamă: vizitaţi Mânăstirea Văratic şi bucuraţi-vă de fiecare minunăţie pe care v-o oferă.

TEXT ŞI FOTO: MIHAIL-SORIN GAIDAU