Puterea educaţiei în paşi de Petru Rareş. Cu promoţia 1979

Spiritul Liceului Petru Rareş din Piatra-Neamţ şi-a reconfirmat sâmbătă, 22 iunie, esenţa de religie în educaţie şi performanţă. Peste cinci luni şi câteva zile va fi sărbătoare mare şi cinstită – colegiul nţional de astăzi împlineşte 150 de ani. Indiferent de sloganul oficial ales de direcţiune, puterea educaţiei şi cultul performanţei rămân două peceţi definitorii. Spiritul liceului a vibrat senioral şi reconfortant la întâlnirea absolvenţilor promoţiei 1979, cursuri de zi. În acele timpuri, cartea era carte, camaraderia şi solidaritatea – lege nescrisă, iar traseul şcolar trecea prin examene, nu evaluări vopsite. Din cele 4 clase, au răspuns prezenţi la strigarea catalogului peste 60 rareşişti şi un invitat special. Toţi cu ecuson cu fotografia de pe diploma de bacalaureat. Pentru ritualul apelului au urcat pe scena sălii de festivităţi fostul director Neculai Vasiliu (ca director la absolvire, fiindcă au început cu Gheorghe Dumitreasa – n.a.) şi profesoarele Coralia Bunghez, Elena Popa Burcă şi Magda Sandovici

În sală, cu eleganţă, au luat loc alţi trei profesori, Maria Bîrlădeanu, Maria Meder şi Gheorghe Bunghez, cel din urmă nu doar în calitate de însoţitor al doamnei sale. Dintre diriginţii istorici – Alexandrina Mancaş, Ioan Zenembisi, Dumitru Roşca şi Paul Sandovici – doi sunt în viaţă. Doamna Mancaş este reţinută de probleme de sănătate în Franţa, la Nevers, dar s-a regăsit în spatele unui salut istoric semnat împreună cu distinsul fost director al liceului, salut căruia i-a dat citire curierul personal Astrid Bălan (Malet) de la XII A. Paul Sandovici, diriginte la XII D, aşa cum a remarcat Cristian Greţcu, lasă şi astăzi lucrurile grele pe seama soţiei, drept pentru care doamna Magda i-a verificat clasa de prezenţă

Directorul în exerciţiu, Grigoruţă Oniciuc, convingător de emoţionat şi ponderat a efectuat clasicul serviciu de bun-venit, menţionând câteva din performanţele curente ale elevilor. A exprimat o invitaţie deschisă pentru toamnă, neuitând să evoce personalitatea profesorilor dispăruţi în ultimul an.

Deprins de ani buni să producă fraze memorabile la astfel de întâlniri, ca o compensaţie simpatică a directoratului său, profesorul Vasiliu – asumându-şi tripla calitate de elev (promoţia 1955), profesor şi director – a observat că doamnele au rămas la fel de active, frumoase şi săritoare la nevoie ca în urmă cu 40 de ani. A recunoscut plăcuta surpriză descoperită în caracterul tuturor doamnelor, de la toate promoţiile care l-au invitat, şi pe dată a proclamat: Comunitatea Europeană ar trebui să plătească României taxă de frumuseţe. Într-un mod cum nu se poate mai fericit, s-a lipit apoi omagiul adus profesorului Dumitru Bostan, ajuns la o vârstă profund venerabilă.

Rândurile trimise din Franţa au tăiat respiraţia celor prezenţi. Amintea uşor câtorva martori de istorica intervenţie centrată pe spiritul Rareşului, mândrii rareşişti şi rolul lor în societate, susţinută de profesorul Mihai Mancaş în noiembrie 2009, la Teatrul Tineretului, la aniversarea de 140 de ani. Atunci, primarul Gheorghe Ştefan, absolvent şi fost profesor, s-a făcut mic-micuţ în scaun şi a tăcut.

Ca doi absolvenţi de la 1951, soţii Mancaş au amintit de Liceul alb, cum era numit mai demult şi de faptul că „Noi, toţi care am avut şansa de a lua lumină între zidurile Liceului alb, de la eminenţi mentori pe care nu-i uită în veci istoria Şcolii, purtăm cu mândrie, în viaţă şi în lume, <<Spiritul Rareşului>>, aşa cum splendid îl definea scriitorul Dumitru Almaş, şi el rareşist”. Au transmis un salut cu emoţie mereu tânărului truditor Paul Sandovici, după care gândul susţinut de un buchet de nuferi albi a zburat spre „Iani Zenembisi, iubitul nostru Tolos de Toledo, dascăl desăvârşit al Rareşului, înzestrat de Dumnezeu cu o aleasă minte iscoditoare şi mai ales cu o imensă dragoste pentru elevii săi şi, de asemenea, sobrul şi meticulosul Sorin Donea Africanul, diriginte care, în spatele chipului parcă cioplit în grezie de Tazlău, ascundea o inimă mare şi un suflet ales”.

Pe partea protagonştilor întâlnirii, a făcut în ciudă cârcotaşilor singurul membru al Uniunii Scriitorilor din România dintre ei. Dan Iacob, inginer corect la bază, şi-a interpretat onorabil rolul de animator al întâlnirii. După ce a jonglat cu citate bine savurate, ba a recitat şi o poezie puţin cunoscută de Mihai Eminescu (Eterna pace), a lansat colegilor o provocare ca la Petru Rareş. Să se raporteze în prezentare la calitatea de bunici (dacă o au ori se pregătesc) şi să spună cum şi cu ce peripeţii au votat ei sau copiii lor, pe 26 mai, prin cele colţuri ale lumii. Nu de alta, dar ceva diasporă directă şi indirectă era bine reprezentată.

• 

• 

• 

• 

Show-ul răspunsurilor a fost senzaţional. De la bunici cu trei nepoţi (Ilie Ciobanu şi Dorin Todirică), la doi tătici (Mirel Lazăr şi Dan Gliga, amândoi din SUA) cu câte doi copii de 14-16 ani, deja ai asigurată deschiderea unui film documentar. Au curs relatări despre chinul orelor de aşteptare la secţiile de votare în atâtea ţări încât diversitatea în unitatea bătăii de joc, ediţia 2019, e întărită încă o dată. Drept pentru care, nefiind altă cale, s-a zâmbit amar în serii scurte. Ocazional s-a zâmbit dulce, ca atunci când o absolventă de la XII B, a mărturisit cum ea a votat la Crevedia, iar aripa tânără în Anglia. Nu a lipsit dezaprobarea, într-un singur caz, numai că era veselă, din priviri. A generat-o raportul rostit repede, dintr-o respiraţie de Marius Obreja. Parcă n-ar fi fost cândva politician de vază şi fală al PNL, vicepreşedinte al Senatului, şef al Comisiei de apărare, ordine publică şi siguranţă, dacă nu cumva şi supraveghetor peste SIE. În schimb, căldura l-a îmbrăcat pe americanul Vlad Răzeşu, coleg cu ei doar în prima treaptă de liceu, însă rareşist-de-rareşist pe fond. Vlad, pentru cine nu ştie, e fiul doctorului Virgil Răzeşu, care chirurg-ctitor are şi o cunoscută editură ce-i poartă numele. Editura a publicat anul trecut o carte cu titlul „Pe urmele unui erou” de Vasile Boaru. Personajul cărţii este aviatorul Vasile Niculescu, cel numit Pilotul Unirii, aşa cum Samoilă Mârza e consacrat ca Fotograful Unirii. Nepoata eroului e foarte cunoscută în România – şi mai puţin la Piatra-Neamţ – de anul trecut încoace, fiindcă l-a reprezentat cu cinste şi demnitate. Şi ce-i cu asta? Este, căci avem un şir fericit de conexiuni – nepoata e nimeni alta decât Astrid Bălan.

Mai departe, în ton cu standardul liceului, modeşti, detaşaţi şi siguri pe ei, cei cu oarece stare financiară superioară nu au etalat-o deloc. Nu în ultimul rând, natural şi perfect pământean s-a dovedit însuşi impetuosul Cristian Greţcu, cel mai celebru membru al promoţiei. A acceptat chiar să stea cuminte pentru o fotografie de palmares alături de colegul de bancă, Sorin Ivan, în clasa lor din 1979, cam pe poziţia fostei bănci din primul rând de la geam.

• 

• 

• 

• 

Povestea întâlnirii de sâmbătă e lungă. La petrecerea de la Troian, cu siguranţă vor fi fost pomeniţi şi colegii plecaţi prea devreme la Cer. Dezamăgite de selecţia de fotografii, dar generoase în sufletul lor, doamnele vor înţelege dificultatea potrivirii numelor de familie vechi şi noi. (Până-n noiembrie recuperăm, nicio grijă.)

Peste povestea întâlnirilor de promoţie rămân potretele, destinele. Filmele cursurilor festive încep a se cere recuperate, eventual rezumate, şi plasate într-o bază de date a şcolii şi/sau a Asociaţiei Alumni. În esenţă fiecare promoţie e o carte complexă. Sunt pagini de istorie care riscă să se închidă în grup restrâns. Şi e mare păcat, mai ales în aste vremuri de restrişte când cauţi modele şi dai mereu peste paraziţi şi impostori de carieră.

Viorel COSMA

Foto: Ioan Clopoţel; a contribuit Viorel Cosma