Progrese importante în unul dintre cele mai mari experimente ale fizicii din timpurile noastre, despre care vorbim prea puțin în România

În timp ce noi suntem ocupați cu accidentele zilei, cu ce a mai spus un politician, cu cine mai primește o funcție și cu ce clip a devenit popular pe TikTok, se construiește o instalație care ar putea contribui la schimbarea modului în care omenirea își produce energia. Se numește ITER și este un proiect științific gigantic, în care se investesc miliarde de euro și la care lucrează împreună Uniunea Europeană, Statele Unite, China, India, Japonia, Coreea de Sud și Rusia. Adică puteri care găsesc destule motive să se certe, dar care participă la același proiect atunci când este vorba despre încercarea de a folosi controlat, pe Pământ, procesul care alimentează stelele.

Nouă ni se pare că asemenea subiecte ar merita ceva mai mult loc în discuția publică și, mai ales, în școală. Ar fi interesant să întrebăm câți elevi au auzit despre ITER la orele de fizică și câți ar putea explica, măcar în câteva cuvinte, ce încearcă oamenii aceștia să facă. Nu pretindem că știm ce se discută în fiecare clasă, dar ne-am dori ca preocuparea pentru asemenea lucruri să fie măcar la fel de mare ca preocuparea pentru cine mai este numit director și din partea cui vine susținerea. Iar observația este valabilă și pentru noi, cei din presă, fiindcă nu putem cere școlii să deschidă mințile copiilor spre știință dacă noi le umplem zilnic ecranele aproape exclusiv cu scandaluri.

Motivul pentru care vorbim acum despre ITER este un bilanț publicat de organizație pe 7 septembrie 2026, care anunță progrese importante pe șantier. Au fost adăugate două bobine magnetice la modulul sectorului 9, s-a încheiat repararea scuturilor termice ale vasului de vid, a început instalarea unor conexiuni flexibile care vor permite componentelor să se dilate fără să compromită instalația, un alt sector a fost transferat pe suportul său permanent, iar sectorul 3 a fost predat pentru asamblare. Pentru cine nu lucrează în domeniu, toate acestea pot suna ca un inventar de piese industriale, însă ele sunt etape necesare pentru construirea unei mașinării în care cercetătorii vor încerca să controleze condiții extreme.

Așa că încercăm să explicăm despre ce este vorba fără să transformăm articolul într-o lecție pe care cititorul o abandonează după primele trei formule. Fuziunea nucleară înseamnă unirea unor nuclee atomice ușoare, proces în urma căruia se eliberează energie. În cazul ITER, combustibilul avut în vedere este format din deuteriu și tritiu, două forme ale hidrogenului, iar din reacția lor rezultă heliu, un neutron și energie. Nu trebuie descoperit dacă fuziunea există, fiindcă acest lucru este cunoscut și demonstrat experimental; problema este să o controlăm suficient de bine încât, într-o zi, să putem construi centrale electrice care să funcționeze pe această bază.

Pentru asta, în ITER se urmărește atingerea unor temperaturi de aproximativ 150 de milioane de grade Celsius, iar aici apare întrebarea firească: în ce recipient ții ceva atât de fierbinte? Răspunsul nu este un metal miraculos, ci folosirea câmpurilor magnetice pentru a controla plasma, adică materia ajunsă într-o stare în care electronii sunt separați de nucleele atomice. Într-o cameră în formă de inel, numită tokamak, miezul extrem de fierbinte al plasmei este ținut departe de pereți cu ajutorul acestor câmpuri. Asta nu înseamnă că pereții scapă de căldură sau de bombardamentul cu particule, ci doar că cercetătorii nu încearcă imposibilul de a ține întreaga instalație la temperatura plasmei.

Ținta principală este ca, pentru aproximativ 50 MW de putere introduși pentru încălzirea plasmei, reacțiile de fuziune să producă 500 MW, adică un raport de zece la unu. Este o cifră spectaculoasă, dar trebuie explicată corect, fiindcă nu înseamnă că bagi o unitate de electricitate în priză și scoți zece din cealaltă parte a reactorului. Raportul privește puterea de încălzire introdusă în plasmă și puterea produsă prin fuziune, nu consumul întregului complex, care are și alte instalații de alimentat. Mai mult, ITER nu este construit să livreze electricitate în rețea, ci să studieze o plasmă în care cea mai mare parte a încălzirii este asigurată chiar de reacțiile de fuziune și să testeze împreună tehnologii necesare unor viitoare centrale.

Cu alte cuvinte, oamenii aceștia nu construiesc acum centrala care ne va micșora factura, ci instalația de cercetare care trebuie să ne ajute să aflăm cum ar putea fi construită o asemenea centrală. Într-o etapă ulterioară, căldura produsă prin fuziune ar putea fi folosită pentru a genera abur și a pune în mișcare turbine, obținându-se astfel electricitate. Partea aceasta este mai ușor de înțeles, fiindcă principiul transformării căldurii în curent este deja folosit; dificultatea uriașă este să ai o sursă de căldură bazată pe fuziune care să poată fi exploatată fiabil.

Desigur, prima întrebare a omului care își plătește facturile este dacă asta înseamnă energie mult mai ieftină, iar răspunsul cinstit este că nu știm încă. Nimeni nu poate calcula astăzi în mod credibil cu cât ne-ar scădea factura datorită unei centrale comerciale de fuziune care încă nu există. Combustibilul este numai o parte din ecuație, pentru că mai trebuie plătite construcția, finanțarea, întreținerea și înlocuirea componentelor. Succesul ITER ar fi un progres științific și tehnologic enorm, dar nu ar demonstra automat că electricitatea obținută prin fuziune este mai ieftină decât cea produsă prin alte metode.

Miza rămâne însă uriașă: posibilitatea unei surse de energie care să nu depindă de soare sau de vânt și a cărei reacție să nu emită dioxid de carbon. Deuteriul poate fi extras din apă, în timp ce tritiul necesar viitoarelor centrale ar trebui produs folosind litiu, printr-un proces care încă trebuie demonstrat la scara necesară. Nici aici nu trebuie să vindem povești despre o instalație fără nicio problemă, deoarece tritiul este radioactiv, iar anumite componente pot deveni radioactive în timpul funcționării. Fuziunea are avantaje importante față de alte surse de energie, dar avantajele nu trebuie confundate cu absența oricărui risc sau a oricărei dificultăți.

Nici progresele anunțate în această vară nu trebuie prezentate ca și cum totul ar fi mers perfect până acum. O parte dintre ele reprezintă chiar încheierea unor reparații dificile: programul pentru scuturile termice a presupus îndepărtarea a aproximativ 11 kilometri de conducte de răcire și înlocuirea lor, după identificarea unor fisuri microscopice. Așadar, avem și probleme, și remedieri, nu doar fotografii spectaculoase de pe șantier. Tocmai de aceea ni se pare interesantă povestea reală a proiectului, fiindcă știința nu avansează prin comunicate în care totul este minunat, ci prin identificarea unor probleme și prin munca necesară pentru a le rezolva.

Despre asemenea lucruri ne-ar plăcea să audă mai des copiii la școală, nu pentru a renunța la formule, ci pentru a înțelege la ce folosesc ele. Una este să memorezi niște relații matematice pentru o notă și alta este să afli că, folosind fizica, oamenii încearcă să construiască o nouă modalitate de a alimenta orașe, fabrici și spitale. Poate că un elev care astăzi întreabă la ce îi trebuie materia aceasta ar privi altfel ora dacă cineva i-ar arăta ce se construiește la ITER și i-ar explica faptul că, peste ani, ar putea lucra și el la asemenea proiecte, nu doar să citească despre ele.

Nu știm ce loc va ocupa ITER în istoria științei și nici cât din promisiunea fuziunii se va transforma în centrale comerciale, dar credem că încercarea merită urmărită și înțeleasă. Suntem contemporani cu oameni care lucrează la probleme de o asemenea amploare, iar asta ar trebui să ne stârnească măcar puțină curiozitate, dincolo de preocuparea pentru următorul scandal. Ar fi păcat ca generațiile viitoare să învețe despre aceste eforturi din manuale, în timp ce noi, cei care le-am trăit, să nu avem mare lucru de spus despre ele fiindcă eram prea ocupați să vedem ce politician s-a mai certat cu alt politician și cine a mai făcut un clip pe TikTok.

Iosub Robert