PROFESORUL NICOLAE VICOL (1821-1881)

Conform ”Amintirilor” fostului primar de Piatra, avocatul Dimitrie Hogea, ”unul din cei mai distinși cetățeni ai orașului a fost, fără îndoială, profesorul Nicolae Vicol, care timp de 40 de ani a desfășurat o activitate bogată, neasemănat de variată în toate domeniile publice, deși principala sa ocupație era aceea de profesor”.
După ce a absolvit seminarul celebru de la Socola, va fi numit profesor la Școala Publică din Târgul Piatra (Școala nr. 1 de băieți – azi Muzeul de Artă n.n.), prin Decretul nr. 230 din 7 decembrie 1848 al Epitropiei Învățăturilor Publice din Principatul Moldovei, care poartă semnătura unor ilustre nume: Gh. Asachi, N. Beldiman, C. Kalimah și C. Negruzzi.
În anul 1853 va fi ales de obștea târgului de lângă Cozla ca ”mădular (consilier) al Eforiei târgului (viitoarea primărie n.n.), iar la 1835 întărit ca prezident al acestei eforii (funcție egală cu aceea de primar), funcție care-l face să-și ceară concediu de la catedră, la care a fost numit în locu-i Ion Homiceanu.
Urmează apoi funcția de judecător la Tribunalul Neamț (1858-1860); membru în comisia de secularizare a averilor mănăstirești închinate (17/29.12.1863 n.n.) din patru județe; în 1864 confirmat ca președinte al municipalității orașului Piatra (primar); același an numit revizor școlar al județelor Neamț și Suceava; din 1866 revizor școlar pentru județele Neamț, Roman, Bacău, Tecuci, Cahul, Bolgrad și Ismail.
Din anul 1867 revine la vechea sa catedră ca institutor definitiv clasa 4 și director al Școalii de băieți nr. 1, unde a stat până la 1 ianuarie 1873, când a cerut și a fost trecut la pensie. În ziua de 2 august 1881 ilustrul profesor a murit la vârsta de 60 de ani (vezi Cartea Neamului Vicol, întocmită și publicată în 1931 de fiul acestuia (generalul dr. N. Vicol n.n.).
Cel care a fost văr cu Episcopul Melchisedec, cumnat cu Vasile Alexandrescu Urechia – marele istoric și profesor universitar, fost ministru al Cultelor și Instrucțiunii Publice pe timpul lui Cuza, prieten și protector al fostului primar de Iași și ministrul instrucției – Dimitrie Gusti, s-a impus în conștiința locuitorilor din această parte de țară datorită studiilor și culturii sale, relativ superioare pe acele vremuri, indicându-l contemporanilor ”ca un element de mare valoare, care s-a impus forurilor conducătoare de atunci”, adăugându-se cinstea și probitatea sa exemplare. Toate acestea au contribuit în mare măsură la strălucita lui carieră.
Toate acestea nu ar fi fost posibile dacă ”el însuși n-ar fi fost înzestrat de Dumnezeu cu cele mai alese însușiri„. Spre a învedera înaltele idealuri și adâncimea sentimentelor lui patriotice, cităm din testamentul său redactat în martie 1881, cu 5 luni înainte de deces (2 august 1881 n.n.), care cuprinde ultima voință a veneratului Nicolae Vicol, următoarele ”pasagii”: ”ca creștin și fiu al bisericii române drept măritoare trec la eternitate, crezând din inimă prescrierile legii în care m-am născut (ortodox n.n.) și în spiritul căreia am crescut. Părăsesc lumea aceasta cu inima plină de bucurie, văzând ce a făcut țara mea din starea în care era când, ca june, am început a o cunoaște. Doamne Dumnezeul părinților noștri, ocrotește-o și păstreaz-o tot prosperând. Virtute, oare te-am practicat? Făcut-am a zecea, a suta sau măcar a mia parte ce datoram lui Dumnezeu, patriei și semenilor mei? Dixit!”
Această scurtă disertație nu o putem încheia fără a aminti că profesorul nostru, ca toți oamenii cinstiți, a murit sărac. A avut 6 copii: 2 băieți și 4 fete. Prin străduința lui și a demnei și virtuoasei sale soții, Julia, născută Alexandrescu Urechia, toți acești copii au căpătat o educație aleasă învățătură înaltă.
Fetele vor deveni profesoare. Fiul cel mare, Nicolae Vicol, doctor în medicină, a ajuns general fiind șeful serviciului sanitar al armatei în timpul războiului nostru de întregire a neamului, mai apoi inspector general balnear; președintele Societății de Hidrologie și Climatologie Medicală și Societății de Istorie a Medicinei etc. Opera sa capitală rămâne vasta lucrare Istoria serviciului sanitar militar în România. În sfârșit, fratele său mai mic, Titus, a murit de tânăr la vârsta de 17 ani.
Prof. Gheorghe Radu