Părintele Proclu Nicău – un om al veacului trecut pentru omul veacului prezent

Biografia unei vieți ascunse și actualitatea unei mărturii duhovnicești

„Iisus Hristos, ieri și azi și în veci, este Același.”(Evrei 13, 8)

Există oameni care aparțin timpului lor și există oameni care, prin felul în care au trăit, ajung să vorbească unor generații pe care nu le-au cunoscut niciodată. Unii rămân în memoria unei epoci; alții devin mărturisitori ai unor adevăruri care nu îmbătrânesc.

Părintele Proclu Nicău aparține acestei din urmă categorii.

A trăit aproape nouă decenii, într-un secol al marilor rupturi istorice: război, instaurarea comunismului, prigoana ideologică, restrângerea vieții monahale, apoi schimbările sociale și culturale care au urmat după 1989. Și totuși, în mijlocul tuturor acestor prefaceri, există în viața sa o permanență care impresionează: Dumnezeu a rămas centrul.

Poate că tocmai aceasta este prima lecție pe care viața Părintelui Proclu o oferă omului contemporan: nu putem opri schimbarea lumii, dar putem păstra neschimbat locul lui Dumnezeu în viața noastră.

Istoria se schimbă. Regimurile politice trec. Modelele culturale se succed. Tehnologiile se înnoiesc. Generațiile se nasc și dispar. Dar Hristos rămâne Același.

De aceea, cuvântul Apostolului Pavel – „Iisus Hristos, ieri și azi și în veci, este Același” – nu este doar un verset potrivit pentru un articol comemorativ. El constituie cheia teologică prin care poate fi înțeleasă întreaga mărturie a Părintelui Proclu.

O viață crescută în taina Bisericii

Părintele Proclu Nicău s-a născut la 13 noiembrie 1928, în satul Mitocu Bălan, județul Neamț, primind la botez numele Gheorghe. La 1 noiembrie 1948 a fost închinoviat la Mănăstirea Sihăstria, iar în anul următor a fost trimis împreună cu alți viețuitori la Mănăstirea Slatina, pentru revigorarea vieții monahale de acolo. În anii formării sale duhovnicești a ucenicit pe lângă doi dintre marii părinți ai monahismului românesc:Sfântul Cleopa Ilie arhimandritul  și ieroschimonahul Paisie Olaru cel Sfânt.

Aceste date nu sunt simple repere cronologice.

Ele vorbesc despre filiație duhovnicească.

În Ortodoxie, omul nu se formează singur. Nu există o credință inventată individual, după gustul fiecărei generații. Există credința Bisericii, primită, trăită și transmisă.

Adevărata tradiție nu este o arhivă de idei, ci o viață care trece dintr-o generație în alta.

Părintele Proclu a primit această tradiție prin oameni. A primit-o de la cei pe lângă care a ucenicit și a transmis-o, mai târziu, nu atât prin sistematizări teoretice, cât prin propria existență.

În aceasta se află una dintre marile exigențe ale Ortodoxiei: adevărul trebuie să devină viață.

Poți cunoaște multe despre rugăciune fără să te rogi.

Poți vorbi despre smerenie fără să fii smerit.

Poți cunoaște teologia pocăinței fără să fi plâns vreodată înaintea lui Dumnezeu.

Părintele Proclu aparține acelei generații de oameni pentru care teologia nu era, înainte de toate, un discurs, ci un mod de a exista.

Când istoria a lovit în taina mănăstirii

Părintele Proclu a intrat în monahism într-o perioadă în care România traversa una dintre cele mai dramatice schimbări ale istoriei sale recente.

În 1959, Decretul 410 a afectat profund viața monahală românească. Numeroși monahi au fost obligați să părăsească mănăstirile, iar cadrul firesc al vieții monahale a fost grav tulburat.

Pentru Părintele Proclu, acest moment avea să devină o răscruce.

Cu binecuvântarea duhovnicului său, Părintele Cleopa, a ales viața de liniște și s-a retras în zona natală, unde avea să trăiască zeci de ani într-o casă simplă de la marginea satului Mitocu Bălan.

Istoria l-a scos din mănăstire.

Dar nu l-a putut scoate din duhul mănăstirii.

Aceasta este o distincție fundamentală.

Poți pierde zidurile unei mănăstiri fără să pierzi mănăstirea din inimă.

Poți fi scos dintr-un loc fără să fii scos din vocație.

Poți pierde siguranța unei comunități fără să pierzi comuniunea cu Dumnezeu.

Pustia Părintelui Proclu nu a fost, astfel, o simplă retragere geografică. A fost continuarea unei vocații în alte condiții istorice.

Pustia care a devenit loc de întâlnire

La marginea satului Mitocul Bălan, într-o casă simplă, Părintele Proclu a trăit în discreție.

Dar tocmai această discreție avea să devină una dintre cele mai puternice forme ale mărturiei sale.

În spiritualitatea ortodoxă, pustia nu înseamnă simpla absență a oamenilor. Pustia este locul în care omul rămâne mai direct înaintea lui Dumnezeu și înaintea propriului său suflet.

În pustie dispar multe dintre măștile sociale.

Rămâne conștiința.

Rămâne rugăciunea.

Rămâne lupta.

Rămâne Dumnezeu.

Dar adevărata pustie nu îl face pe om indiferent față de ceilalți.

Dimpotrivă.

Îl poate face să-i poarte mai adânc în inimă.

Părintele Proclu s-a rugat mai bine de cincizeci de ani pentru oameni din lume, pentru monahi și monahii, în timp ce își plângea propriile păcate.

Această imagine este profund teologică.

Un om care se roagă pentru lume nu mai poate privi lumea cu superioritate.

Un om care își plânge propriile păcate nu mai are aceeași disponibilitate de a condamna păcatele altora.

Un om care stă înaintea lui Dumnezeu în adevăr începe să vadă în aproapele nu un adversar, ci un suflet.

De aceea, casa Părintelui Proclu a devenit un loc spre care veneau oameni.

Nu pentru spectacol.

Nu pentru curiozitate.

Ci pentru că aveau nevoie de un cuvânt.

Aveau nevoie de ascultare.

Aveau nevoie de un om înaintea căruia să poată veni cu rănile lor.

Părintele Proclu era  un om care știa să vorbească direct inimii și să aline sufletul aflat în suferință.

Cuvântul care se naște din viață

Există cuvinte care informează și cuvinte care schimbă.

Există cuvinte care se aud și se uită și există cuvinte care rămân în conștiință.

Cuvântul Părintelui Proclu avea această din urmă caracteristică pentru că nu venea doar dintr-o acumulare de lecturi. Venea dintr-o experiență.

Una dintre cele mai expresive mărturii este  imaginea „cărămizii cu colțuri”. Părintele Proclu explică formarea monahului prin experiența încercărilor și spune:„Când te-a batjocorit şi nu te-ai mai tulburat. Atunci s-au tocit colţurile.”

Imaginea este simplă și, în același timp, de o extraordinară profunzime antropologică.

Omul intră în viață cu „colțuri”.

Are voia sa.

Are sensibilitățile sale.

Are orgoliile sale.

Are așteptările sale.

Are imaginea pe care o are despre sine.

Și apoi vine viața.

Vin oamenii.

Vin încercările.

Vin nedreptățile.

Vin cuvintele care dor.

Vin situațiile pe care nu le putem controla.

Acolo se vede dacă omul se lasă transformat.

Nu orice suferință sfințește.

Suferința poate și înăspri.

Dar suferința primită în Dumnezeu poate deveni loc al curățirii.

Părintele Proclu exprimă această realitate printr-o imagine care ar putea deveni aproape o mică antropologie ascetică: colțurile omului se toc atunci când încercarea nu mai produce tulburare, ci transformare.

În aceeași mărturie, el leagă această lucrare de curățirea inimii de către Duhul Sfânt și de lupta pentru atenția în rugăciune.

Aici se întâlnesc experiența ascetică și teologia harului.

Omul lucrează.

Dar omul nu se mântuiește singur.

Nevoința nu este autosuficiență spirituală.

Ea este răspunsul liber al omului la lucrarea harului.

O antropologie a inimii

În această perspectivă, Părintele Proclu este actual nu pentru că ar fi oferit soluții pentru problemele tehnologice ale secolului XXI, ci pentru că a rămas concentrat asupra problemei fundamentale a omului: vindecarea inimii.

Omul contemporan este foarte preocupat de exterior.

Imagine.

Performanță.

Statut.

Vizibilitate.

Confirmare.

Succes.

Dar Ortodoxia începe din interior.

„Fericiți cei curați cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu” (Matei 5, 8).

Inima, în antropologia biblică și patristică, nu este simplul sediu al emoțiilor. Ea este centrul persoanei, locul în care se întâlnesc gândul, voința, afectivitatea și orientarea profundă a omului.

De aceea, adevărata criză a omului nu este numai socială.

Este și antropologică.

Omul se poate pierde pe sine în timp ce câștigă lumea.

Poate deveni performant și, în același timp, gol.

Poate fi conectat cu mii de oameni și profund singur.

Poate vorbi neîncetat și să nu mai știe să tacă.

Poate avea acces la milioane de informații despre Dumnezeu și să nu mai aibă timp pentru Dumnezeu.

Aici mărturia Părintelui Proclu devine extrem de actuală.

El ne întoarce de la exterior spre interior.

De la imagine spre conștiință.

De la zgomot spre tăcere.

De la informație spre experiență.

De la noi înșine spre Dumnezeu.

Smerenia – nu micșorarea omului, ci adevărul lui

În centrul acestei vieți se află smerenia.

Nu o smerenie teatrală.

Nu o declarație despre propria nevrednicie.

Ci smerenia ca adevăr al omului înaintea lui Dumnezeu.

Sfântul Ioan Scărarul așază smerita cugetare în centrul urcușului duhovnicesc, în Treapta a XXV-a a Scării dumnezeiescului urcuș. Tradiția ascetică vede în ea nu o anulare a persoanei, ci eliberarea omului de falsul centru al eului.

Sfântul  Dumitru Stăniloae va explica, în aceeași linie, că smerenia este legată de deschiderea omului către lumina dumnezeiască.

În această lumină poate fi înțeles și cuvântul Părintelui Proclu despre „tocirea colțurilor”.

Smerenia nu înseamnă să încetezi să fii persoană.

Înseamnă să încetezi să fii propriul tău idol.

Nu să te disprețuiești, ci să te vezi adevărat.

Nu să spui că nu ai niciun dar, ci să recunoști că darul este primit.

Nu să negi valoarea ta, ci să nu o transformi în motiv de superioritate.

Omul smerit nu este omul care nu mai are chip.

Este omul care nu mai încearcă să fie Dumnezeu.

De ce este Părintele Proclu actual?

Pentru că lumea s-a schimbat, dar rana fundamentală a omului a rămas.

Omul de ieri putea fi zdrobit de lipsuri.

Omul de astăzi poate fi zdrobit de abundență.

Omul de ieri putea suferi din cauza interdicției.

Omul de astăzi poate suferi din cauza excesului de posibilități.

Omul de ieri putea fi obligat să tacă.

Omul de astăzi nu mai știe să tacă.

Omul de ieri se putea simți izolat pentru că nu avea acces la lume.

Omul de astăzi se poate simți singur tocmai pentru că are acces permanent la ea.

Formele se schimbă.

Setea sufletului rămâne.

De aceea, Părintele Proclu poate deveni un reper pentru omul contemporan.

Nu pentru că trebuie să reproducem exterior viața lui.

Nu toți suntem chemați la pustie.

Nu toți suntem chemați la monahism.

Dar toți suntem chemați la interioritate.

Toți suntem chemați la adevăr.

Toți suntem chemați să ne privim conștiința.

Toți suntem chemați să ne întrebăm dacă Dumnezeu mai este centrul vieții noastre.

Între admirație și moștenire

Este ușor să admirăm un om duhovnicesc.

Mai greu este să-i primim moștenirea.

Putem spune:„Ce om minunat a fost Părintele Proclu!”

Dar întrebarea adevărată este: Ce se schimbă în mine pentru că am întâlnit mărturia lui?

Aceasta este diferența dintre memorie și moștenire.

Memoria păstrează.

Moștenirea transformă.

Dacă citim despre Părintele Proclu și începem să ne rugăm mai sincer, atunci memoria lui a devenit roditoare.

Dacă ne face să ne vedem mai limpede propriile slăbiciuni, atunci mărturia lui lucrează.

Dacă ne face să ne întoarcem la Biserică, la Sfânta Liturghie, la Spovedanie, la împăcare și la o viață mai atentă înaintea lui Dumnezeu, atunci ceea ce am primit nu a rămas simplă informație.

A devenit viață.

O viață ascunsă care a devenit mărturie

Părintele Proclu a trecut la Domnul la 28 ianuarie 2017, la vârsta de 88 de ani. A fost înmormântat la Mănăstirea Sihăstria Putnei.

La trecerea sa la Domnul, Arhiepiscopia Iașilor a subliniat tocmai această dimensiune a vieții sale: rugăciunea, smerenia, dragostea pentru oameni și lucrarea făcută în mare parte în taină.

Poate că acesta este unul dintre cele mai frumoase paradoxuri ale existenței sale.

A trăit ascuns, dar a devenit cunoscut.

A căutat liniștea, dar oamenii au venit spre el.

A fugit de slavă, dar memoria lui a rămas.

A vorbit simplu, dar cuvintele lui au traversat generații.

Aceasta nu este o contradicție.

Este logica Evangheliei.

„Nu aprind făclia şi o pun sub obroc, ci în sfeşnic, şi luminează tuturor celor din casă” (Matei 5, 15).

Mănăstirea Sihăstria Putnei a exprimat aceeași idee atunci când a vorbit despre lucrarea Părintelui Proclu ca despre o lucrare făcută în cea mai mare parte „în taină”, dar pe care Dumnezeu a făcut-o cunoscută.

Cartea ca act de memorie și responsabilitate

Într-o epocă în care memoria se consumă repede, consemnarea unei vieți duhovnicești devine o responsabilitate.

Cartea nu poate înlocui omul.

Dar poate păstra mărturia lui.

Poate face ca un glas să ajungă la oameni care nu l-au auzit niciodată.

Poate pune în dialog generații diferite.

Poate transforma memoria în întâlnire.

În această perspectivă trebuie privit și volumul „Părintele Proclu – Îndrumar  de mântuire în vremuri de tulburare”, apărut la Editura Eikon, semnat de preotul Nicău Nicolae, nepotul Părintelui Proclu Nicău.

O asemenea lucrare nu trebuie citită numai ca o recuperare a unei personalități.

Ea poate deveni un exercițiu de recuperare a unei întrebări.

Nu: „Cine a fost Părintele Proclu?”

Ci:„Ce mai înseamnă pentru noi astăzi să trăim înaintea lui Dumnezeu?”

Aceasta este întrebarea care face ca memoria să nu devină muzeu.

Un om al veacului trecut pentru omul veacului prezent

Părintele Proclu aparține veacului trecut prin naștere, prin istoria pe care a traversat-o și prin forma concretă a vieții sale.

Dar aparține veacului prezent prin întrebările pe care ni le pune.

Într-o lume a vitezei, ne întreabă dacă mai știm să așteptăm.

Într-o lume a zgomotului, ne întreabă dacă mai știm să tăcem.

Într-o lume a imaginii, ne întreabă cine suntem atunci când nu ne vede nimeni.

Într-o lume a performanței, ne întreabă ce se întâmplă cu sufletul.

Într-o lume a comunicării permanente, ne întreabă dacă mai știm să ascultăm.

Într-o lume în care omul caută mereu ceva nou, ne întoarce la ceea ce nu trebuie să devină niciodată vechi: Hristos.

Adevărata actualitate a Părintelui Proclu nu este că ne oferă ceva nou.

Este că ne amintește ceea ce am uitat.

Ne amintește că sufletul nu poate fi vindecat numai prin explicații.

Că pacea nu se cumpără.

Că adevărul nu se negociază.

Că rugăciunea nu este decor religios.

Că Biserica nu este doar un loc în care intrăm, ci Trupul lui Hristos în care suntem chemați să trăim.

Că omul nu este ceea ce proiectează în ochii celorlalți, ci ceea ce devine înaintea lui Dumnezeu.

O întrebare care rămâne

Poate că, în cele din urmă, Părintele Proclu nu ne lasă o definiție.

Ne lasă o întrebare.

O întrebare simplă și teribil de serioasă: Dacă Dumnezeu ar privi astăzi în adâncul inimii mele, ce ar găsi acolo?

Aceasta este întrebarea pe care nu o putem evita la nesfârșit.

Pentru că putem amâna multe.

Putem amâna o carte.

Putem amâna o călătorie.

Putem amâna o întâlnire.

Putem amâna un proiect.

Dar nu putem amâna la nesfârșit întâlnirea cu Dumnezeu.

Părintele Proclu ne amintește tocmai acest adevăr prin viața sa.

Timpul trece.

Omul îmbătrânește.

Generațiile dispar.

Casele se golesc.

Vocile tac.

Dar ceea ce a fost trăit în Dumnezeu nu se pierde.

De aceea, privind astăzi către chipul Părintelui Proclu, nu este suficient să spunem: „Ce om a fost!”

Poate că trebuie să spunem:„Doamne, ce trebuie să devin eu?”

Pentru că aceasta este măsura unei autentice întâlniri cu un om al lui Dumnezeu: să nu ne lase doar impresionați, ci schimbați; să nu ne țină captivi în admirația trecutului, ci să ne conducă spre responsabilitatea prezentului; să nu ne facă să rămânem la om, ci să ne ridice către Hristos.

Părintele Proclu a plecat din lumea aceasta spre Veșnicie.

Glasul lui a tăcut.

Chilia lui a ars.

Dar mărturia lui continuă.

Și poate că acesta este cel mai frumos lucru pe care îl poate lăsa un om după sine: nu să rămână el în centrul memoriei, ci să-L lase pe Hristos în centrul inimilor celor care îl pomenesc.

Un om al veacului trecut pentru omul veacului prezent.

Un om care ne amintește că lumea se schimbă, dar Dumnezeu nu.

Că vremurile se tulbură, dar Evanghelia rămâne.

Că oamenii trec, dar adevărul lui Hristos nu trece.

Că viața se încheie, dar sufletul este chemat la veșnicie.

Și, peste toate acestea, rămâne cuvântul Apostolului:„Iisus Hristos, ieri și azi și în veci, este Același.”

Invitație la lansarea volumului

În acest duh al memoriei vii și al recunoștinței pentru moștenirea duhovnicească lăsată de Părintele Proclu Nicău, duminică, 13 septembrie 2026, la ora 12:30, va avea loc lansarea volumului „Părintele Proclu –  Îndrumar de mântuire în vremuri de tulburare”, apărut la Editura Eikon, semnat de preotul Nicău Nicolae, nepotul Părintelui Proclu Nicău.

Evenimentul va avea loc în cadrul Târgului de Carte de la Piatra-Neamț, organizat în Parcul Tineretului de Camera de Comerț și Industrie Neamț  cu sprijinul Primăriei Municipiului Piatra-Neamț

Este o invitație nu doar la întâlnirea cu o carte, ci la întâlnirea cu o mărturie.

Cu memoria unui om.

Cu o filă din istoria duhovnicească a Neamțului.

Cu un chip al monahismului românesc.

Și, mai ales, cu o întrebare pe care fiecare generație trebuie să și-o pună:

Ce facem noi, astăzi, cu darul credinței pe care l-am primit?

Poate că răspunsul nu trebuie doar rostit.

Trebuie trăit.

Preot Nicău Nicolae