„Nu merit nimic din ceea ce am realizat, am avut doar noroc” – Despre sindromul impostorului

De SB Pe 1 ian. 2024

Sindromul impostorului (cunoscut și sub numele de fenomenul impostorului/ impostorism/ sindrom de fraudă sau experiența impostorului) este un tipar psihologic în care un individ își pune în mod constant la îndoială abilitățile, talentele sau realizările și are o teamă persistentă interiorizată de a fi expus ca „impostor”.

În ciuda dovezilor externe ale competenței lor, cei care se confruntă cu acest fenomen rămân convinși că sunt impostori și nu merită nimic din ceea ce au realizat. Persoanele care suferă de acest sindrom își atribuie în mod incorect succesul norocului sau îl interpretează ca rezultat al înșelării altora în a crede că sunt mai inteligenți decât se percep ei înșiși.

Până acum sindromul impostorului a fost considerat deosebit de frecvent în rândul femeilor cu rezultate ridicate. Studiile recente au arătat totuși că acest fenomen apare indiferent de sex, cu diferența că bărbații vorbesc în general mai puțin deschis despre afecțiuni.

Sindromul impostorului apare și în contextul bolilor mintale și al tratamentului acestora. Anumiți indivizi se pot vedea pe ei înșiși ca fiind mai puțin bolnavi (mai puțin deprimați, mai puțin anxioși) decât colegii lor sau alte persoane bolnave mintal, citând lipsa lor de simptome severe ca fiind indicația lipsei unei probleme sau a unei probleme minore. Aceste persoane nu caută de obicei ajutor pentru problemele lor, deoarece consideră că acestea nu sunt demne de atenție psihiatrică.

Termenul de fenomenul impostorului a fost introdus într-un articol publicat în 1978, intitulat „Fenomenul impostorului la femeile cu rezultate ridicate: dinamică și intervenție terapeutică” de dr. Pauline R. Clance și dr. Suzanne A. Imes. Clance și Imes au definit fenomenul impostorului ca pe o experiență individuală de auto-percepție a nesincerității intelectuale (fraudă). Cercetătorii au investigat prevalența acestei experiențe interne intervievând un eșantion de 150 de femei cu rezultate ridicate.

Toate participantele erau recunoscute oficial de către colegi pentru excelența lor profesională și au afișat realizări academice prin diplome obținute și scoruri de testare standardizate. În ciuda dovezilor consecvente ale validării externe, acestor femei le-a lipsit recunoașterea internă a realizărilor lor.

Participantele au explicat cum succesul lor a fost un rezultat al norocului, iar alții pur și simplu supraestimează inteligența și abilitățile lor. Clance și Imes credeau că acest cadru mental pentru fenomenul impostorului s-a dezvoltat din factori precum: stereotipurile de gen, dinamica familiei timpurii, cultura și atribuirea cauzală. Cercetătoarele au stabilit că femeile care au experimentat fenomenul impostorului au prezentat simptome legate de depresie, anxietate generalizată și încredere scăzută în sine.

Măsurarea fenomenului impostorului

În lucrarea sa din 1985, Clance a explicat că fenomenul impostorului se poate distinge prin următoarele șase dimensiuni:

Ciclul impostorului
Nevoia de a fi special sau cel mai bun
Caracteristicile superman/superwoman
Frica de esec
Negarea capacităților și a nu avea încredere în laude
A simți frica și vinovăția pentru succes

Clance a remarcat că trăsăturile acestor șase dimensiuni pot varia. Prin acest model, pentru ca un individ să fie considerat că experimentează impostorismul, cel puțin două dintre aceste aspecte trebuie să fie prezente.