Mult discutata Lege a salarizării este bună. Poate corecta anomalia prin care statul a ajuns să plătească, în medie, mai bine decât privatul

Fără doar și poate, Guvernul Bolojan a luat multe decizii greșite, unele dintre ele chiar dezastruoase, pe care le-am criticat și le vom critica în continuare. Dar nu ar fi corect ca să susținem automat că tot ceea ce propune este rău. Noua Lege a salarizării personalului plătit din fonduri publice este, în principiile sale de bază, o lege bună și necesară.

Este o lege care încearcă să corecteze un sistem ajuns de ani întregi într-o situație absurdă: oameni care fac aceeași muncă, au aceeași pregătire și aceeași responsabilitate sunt plătiți diferit doar pentru că lucrează în instituții diferite; unele salarii de bază sunt mici, dar sunt umflate prin tot felul de sporuri; alte salarii au crescut prin excepții, ordonanțe sau procese câștigate în instanță; iar instituțiile cu mai multă influență au reușit să obțină venituri mult peste cele ale angajaților din instituțiile mai mici.

La toate acestea se adaugă și diferența dintre stat și mediul privat. Potrivit datelor prezentate de Consiliul Fiscal, în trimestrul al patrulea din 2024, salariul mediu brut din sectorul public ajunsese la 10.013 lei, în timp ce în sectorul privat era de 8.618 lei. Diferența era de aproximativ 1.395 de lei pe lună, adică 16,2% în favoarea angajaților statului. Calculele realizate pe baza datelor INS arată că 2025 a fost al zecelea an consecutiv în care salariul mediu de la stat s-a situat peste cel din privat, chiar dacă diferența s-a redus după înghețarea salariilor bugetare.

Trebuie spus foarte clar că acest lucru nu înseamnă că fiecare bugetar câștigă mai mult decât fiecare angajat din privat. Nu putem compara salariul unui medic, profesor sau magistrat cu salariul unui angajat necalificat. În sectorul public există o pondere mai mare a posturilor care necesită studii superioare, iar această realitate influențează media. Problema nu este că un medic sau un profesor bun ar câștiga prea mult. Problema este că statul român a ajuns să plătească o medie salarială mai mare decât privatul fără să aibă reguli clare, fără evaluarea reală a posturilor și fără să poată explica de ce două persoane care fac aceeași muncă primesc salarii diferite.

Situația devine și mai greu de susținut dacă ne uităm la capacitatea financiară a statului. România colectează din taxe și impozite în jur de 28–30% din PIB, față de aproximativ 40% media Uniunii Europene, dar factura salariilor publice raportată la PIB a fost, în 2024, cu aproximativ un punct procentual peste media europeană. Cheltuielile de personal au ajuns atunci la aproximativ 164,6 miliarde de lei, reprezentând în jur de 9,3% din PIB. Cu alte cuvinte, colectăm mult mai puțin decât alte state europene, dar ne-am construit un aparat public pe care îl plătim, proporțional, mai scump.

Noua lege nu propune tăierea salariilor tuturor bugetarilor și nici egalizarea lor în jos. Dimpotrivă, pentru aplicarea ei a fost prevăzută o anvelopă suplimentară de aproximativ 12,1 miliarde de lei, iar estimările prezentate de Guvern arată că peste două treimi dintre angajații statului ar urma să beneficieze de creșteri. Ideea este ca banii să nu mai fie împărțiți în mod egal și fără discernământ, ci să ajungă cu prioritate la posturile rămase în urmă, în timp ce salariile care se află deja peste nivelul noii grile să fie menținute, dar să nu mai primească automat majorări până când grila le ajunge din urmă.

Proiectul introduce 12 grade de salarizare și coeficienți cuprinși între 1 și 8. Salariul nu mai este stabilit doar după numele funcției sau după instituția în care lucrează omul, ci după criterii precum pregătirea necesară, experiența, complexitatea activității, autonomia, responsabilitatea deciziilor, coordonarea altor angajați, relațiile cu publicul și condițiile de muncă. Experiența relevantă acumulată în mediul privat ar urma, de asemenea, să fie recunoscută.

Este absolut normal. Un om care vine dintr-o companie privată după 15 ani de experiență nu trebuie tratat de stat ca și cum ar începe prima zi de muncă numai pentru că nu a lucrat până atunci într-o instituție publică.

Legea limitează, în principiu, sporurile și celelalte adaosuri la 20% din masa salariilor de bază a ordonatorului de credite, menținând excepții pentru munca de noapte, orele suplimentare și alte situații obiective. Aceasta este una dintre cele mai criticate măsuri, dar și una dintre cele mai necesare. Un salariu de bază corect și transparent este mai sănătos decât un salariu mic, dublat prin cinci sau șase sporuri pe care cetățeanul nu le poate înțelege.

Asta nu înseamnă că orice spor este un privilegiu. Un medic care lucrează noaptea, un angajat expus unui risc biologic, un polițist aflat în misiune, un salvator sau un om care lucrează în zilele de sărbătoare trebuie plătiți suplimentar. Trebuie eliminate sporurile inventate și acordate automat, nu plata condițiilor reale de risc și a muncii suplimentare.

Proiectul introduce și un fond pentru recompensarea performanței de maximum 4% din fondul salariilor de bază, premiile putând fi acordate unui număr de cel mult 30% dintre angajați. Principiul este bun, dar aici legea trebuie să fie extrem de clară. Performanța nu poate fi stabilită după simpatia șefului, după carnetul de partid sau după cine tace mai frumos în ședințe. Obiectivele trebuie stabilite înainte de perioada evaluată, indicatorii trebuie să fie măsurabili, rezultatul trebuie motivat în scris, iar angajatul trebuie să aibă dreptul să conteste evaluarea.

Nici acest mecanism nu este inventat în România. Germania folosește de mult grupe de salarizare, trepte de experiență și componente de remunerare legate de performanță. Franța calculează salariul funcționarului pornind de la valoarea unui punct înmulțită cu indicele corespunzător gradului și treptei ocupate, iar prin sistemul RIFSEEP a înlocuit numeroase prime cu o componentă legată de funcție, expertiză și constrângerile postului și o alta legată de implicarea profesională.

Cea mai clară comparație vine însă din Croația. În 2024, Croația a introdus o nouă lege pentru peste 240.000 de angajați din serviciile publice, bazată pe o clasificare comună a posturilor, pe principiul „plată egală pentru muncă egală” și pe 16 clase de salarizare cu coeficienți cuprinși exact între 1 și 8. Este același interval de coeficienți propus acum în România. Croația a introdus și evaluarea performanței, controlul sustenabilității financiare și participarea sindicatelor la supravegherea sistemului.

Slovenia a adoptat reforma sa în octombrie 2024 și o aplică începând cu 1 ianuarie 2025. Creșterile sunt acordate în șase tranșe, până în ianuarie 2028, cu prioritate pentru angajații cel mai slab plătiți. Grecia a introdus, tot din 2025, un sistem de recompensare a personalului public în funcție de îndeplinirea unor obiective specifice și măsurabile. Spania a stabilit un calendar salarial multianual, cu majorări cunoscute din timp și inclusiv cu o componentă condiționată de evoluția inflației.

Prin urmare, România nu inventează nimic și nu face vreun experiment periculos pe angajații statului. Preia mecanisme care există deja în țări europene: clasificarea comună a posturilor, valoarea de referință, coeficienții, treptele de experiență, limitarea sporurilor arbitrare, recompensarea performanței, transparența și implementarea într-un cadru financiar pe termen lung.

Proiectul mai obligă instituțiile să publice periodic lista funcțiilor, salariile de bază, cuantumul sporurilor și temeiul juridic al acestora. Este o măsură obligatorie într-un stat normal. Salariile nu sunt plătite din banii directorului, ai ministrului sau ai primarului, ci din taxele tuturor. Cetățeanul are dreptul să știe ce posturi plătește, cu cât sunt plătite și în baza cărei legi.

Pentru angajații al căror salariu rezultat din noua grilă ar fi mai mic decât cel aflat în plată, proiectul prevede păstrarea unei diferențe salariale tranzitorii. Cu alte cuvinte, omul nu este coborât imediat la noul nivel, dar nici nu mai primește automat toate majorările viitoare până când salariul din grilă nu ajunge la cuantumul său. Este un mecanism de protecție folosit și în alte state europene. Totuși, Guvernul nu trebuie să promită superficial că „nimeni nu pierde nimic”, deoarece unele componente variabile și sporuri se pot modifica, iar un salariu înghețat mai mulți ani poate pierde putere de cumpărare din cauza inflației.

Trebuie spus și că nu există încă o formă finală asupra căreia să se fi ajuns la un acord politic. La 11 august, negocierile de la Palatul Cotroceni s-au încheiat fără o decizie, iar Ministerul Muncii, Ministerul Educației și Ministerul Sănătății trebuie să mai corecteze unele grile. În Sănătate s-au anunțat modificări care ar aduce creșteri pentru peste 75% dintre angajați, iar în Educație s-a discutat despre o nouă grilă și despre aproape dublarea plății cu ora. Aceste schimbări trebuie însă prezentate într-un text complet, însoțit de simulări pentru fiecare categorie profesională.

Așadar, putem apăra principiile legii, dar nu trebuie să semnăm în alb pentru fiecare coeficient negociat în spatele ușilor închise. Trebuie protejate sporurile acordate pentru condiții reale de muncă, trebuie evitată comprimarea excesivă a salariilor pentru medicii și specialiștii greu de recrutat, iar performanța trebuie măsurată obiectiv. Grilele pentru Educație, Sănătate și Justiție trebuie fundamentate și discutate serios, nu impuse în grabă doar pentru atingerea unui jalon din PNRR.

Argumentul principal nu trebuie să fie nici măcar faptul că România riscă să piardă aproximativ 770 de milioane de euro din PNRR. Acei bani sunt importanți, dar sunt temporari, în timp ce salariile publice reprezintă o cheltuială permanentă. Legea trebuie adoptată pentru că repară un sistem nedrept și imposibil de controlat, nu doar pentru că avem de bifat un termen la Bruxelles.

Noua Lege a salarizării este bună nu pentru că îi pedepsește pe bugetari, ci pentru că încearcă să-i plătească după munca, pregătirea și responsabilitatea lor, nu după instituția în care au avut norocul să ajungă. Este bună pentru că mută banii către categoriile rămase în urmă, limitează creșterile nejustificate, face sporurile mai transparente și încearcă să readucă factura salarială în limitele pe care economia României le poate susține.

Guvernul Bolojan poate fi criticat pentru multe lucruri și va fi criticat ori de câte ori greșește. Dar în cazul acestei legi, direcția este corectă. România trebuie să ajungă în rândul statelor europene în care salariile publice sunt stabilite prin reguli clare, posturile comparabile sunt plătite comparabil, performanța este recompensată, iar cetățeanul poate vedea pentru ce și cui îi sunt cheltuite taxele.

Nu orice salariu de la stat este prea mare și nu orice spor este nejustificat. Dar statul nu poate rămâne cel mai generos angajator din România doar pentru că își plătește angajații din banii altora.

I.R.