Metastazele răutății pe fondul unei inculturi cronice

0

O faptă bună – sau mai degrabă spus intentia ei, zdrobită din fașă – se poate transforma cu o viteză năucitoare într-un scandal nemeritat, absurd chiar – aș putea spune. O metastază a răutății pe fondul inculturii – la altă analogie nu m-a dus mintea dată fiind situația de față.

Cu siguranță printre cititorii publicației noastre se află mulți oameni educați în spiritul bunului simț, oameni care (din fericire) au fost șlefuiti impecabil de vremurile în care sistemul de învățămant avea o cu totul altă valoare. Ne referim la aceiași oameni pe care și astăzi la 40, 60 sau 75 de ani îi vedem cu o carte în mână pe o bancă în parc, mereu politicoși, rezervați în a se pronunța asupra unor aspecte neclare, obișnuiți să răspundă răutății cu tăcere sau cu un zâmbet.

Revenind la intenția bună despre care aminteam la începutul primului paragraf, o întamplare petrecută zilele trecute într-o librărie din oraș m-a facut să înțeleg și mai bine antiteza dintre oameni și „restul”.

Un copilaș ajuns la vârsta la care curiozitatea îmbracă cele mai frumoase și năstrușnice forme (să fi avut 7-8 ani, cel mult) vede o carte cu povești extrem de frumos ilustrată – cel puțin coperta era, într-adevar, foarte atractivă. Recunosc, n-am reușit să identific titlul sau autorul – oricum irelevant. O ia de pe raft și i-o duce mamei lui cu rugămintea de a o cumpăra. Mama, cu întreg globul ocular revărsat pe telefon, îl ignoră. Copilul repetă întrebarea, mama deranjată îi spune pe un ton ridicat să nu mai insiste cu „prostiile” și să ducă imediat acea carte la loc. Un domn ajuns la tejghea cu cele 3 volume ale lui Hugo (Mizerabilii), se oferă politicos să achite el cărticica pentru copil, „că doar și așa am cumpărat câte ceva pentru nepotul meu…nu știu ce am facut cu Mizerabilii, aveam volumele în bibliotecă dar pesemne că le-am împrumutat și am uitat cui, bătrânețea...” explică oarecum jenat – ca și cum ar fi încercat să își scuze intenția absolut onorabilă. Doamna ridică într-un final ochii din telefon, îl privește disprețuitor și îi spune: „n-am nevoie să dai DUMNEATA bani pentru mofturile copilului meu. Are TABLETĂ acasă, îi ajunge”.

Cred că am sărit peste ceva ani lumină pentru că în dimensiunea în care mă văd nevoită să trăiesc acum, cândva – nu pot identifica cu precizie momentul – o carte a devenit peste noapte un moft, o prostie, iar un gest de bunatate complet dezinteresat – o ofensă.

telegram ziar piatra neamt
Citește și
Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata

Acest site folosește cookies. Navigarea în site presupune acceptarea implicită a politicii de confidențialitate. Accept Citește mai mult

Politica de confidențialitate