În lumea asta ca o junglă, am uitat să mai fim oameni…

Cu toții traversăm o perioadă foarte greu încercată, cu toții suferim din cauza acestei pandemii care ne-a furat libertatea, ne-a furat zambetul, dar cel mai rău, ne-a furat suflete dragi.

Pare că suntem cumva umbriți de acel nor negru care nu mai vrea să plece de deasupra noastră. Mă întreb, oare câți dintre noi reușesc să vadă dincolo de acea mască? Oare câți dintre noi mai reușesc să citească tristețea de pe chipul unui străin pe care îl intâlnim, din greșeală, pe stradă.

Da, este adevărat, e greu să vezi chipul unui om când acesta este mai bine de jumătate acoperit de o mască, menită și ea să ne protejeze. Dar totuși, mai știm să privim în ochii unui om?

Ne este frică. Bineînțeles, cu toții am fost cutremurați de toate lucrurile care s-au întâmplat în ultima vreme, mai exact în ultimul an, un an care ne-a transformat.

Ne-a transformat în fiare însetate de puteri, de averi, de răutate. Am uitat cum e să privești în ochii unui om și să vedem raza aceea de speranță, licărirea aceea, scânteia care poate ne va face să mergem mai departe cu un zâmbet larg pe sub mască, sau măcar un zâmbet mic dar rupt din suflet.

Am uitat că ochii unui om transmit mai multe cuvinte decât ar putea spune el vreodată. De ce? Ne-am transformat în hiene și ne vânăm între noi. Ba că unul merge diferit, ba că celalalt se îmbracă nu știu cum, ba că vecinul are mașină nouă și eu nu reușesc nici să fac față cheltuielilor de zi cu zi, și ar fi foarte multe exemple. Aceștia suntem noi, oamenii, vânători din fire, dar greșeala este că vânăm greșelile celorlalți în loc să fim noi înșine un exemplu.

Nu contenim să ne murdărim sufletele cu răutate, o răutate care nici cu cel mai bun dezinfectant sau detergent nu se poate curăța, o răutate care se poate vedea, se poate mirosi (chiar dacă purtăm mască), o răutate care va lăsa urme adânci în sufletele generațiilor următoare.

Păi cum vor învăța cei mici ce e iubirea când la tot pasul văd violență? Cum vor învăța ce e respectul când nici noi nu îl mai știm? Cum vor învăța să empatizeze, să fie înțelegători dacă noi vânăm la tot pasul greșeli și judecăm orice lucru mărunt?

Greșim enorm, dar ne vom da seama de acest lucru, ca de obicei, când va fi prea târziu. Cum ar fi să lăsăm măcar de probă răutatea din noi închisă într-o valiza undeva, măcar pentru o zi și să vedem curcubeul din oamenii de lângă noi?

Nu încurajez să mai dăm și „o mână de ajutor”, ca să nu sfidăm pandemia, dar un zâmbet sincer se vede și prin mască!