GRANIŢA DINTRE SACRU ŞI PROFAN A RĂMAS NESIGURĂ

“AD SANCTOS” – ÎNGROPAREA LÂNGĂ MORMINTELE MARTIRILOR
MISTERIOASELE MORMINTE SECUNDARE ŞI FUNCŢIILE LOR FUNERARE
MOTTO : “Căci, câtă vreme nu cunoaşte lucrul care este lapis(piatra), nu poate şti ce semnifică acest nume, lapis. Dar nimeni nu poate să înveţe ceva prin semne dacă nu e cunoscută semnificaţia semnelor”. (TOMA D’AQUINO-“DE MAGISTRO”; Disertaţii despre adevăr-Dezbaterea a XI-a)
“Martirii ne apără pe noi, cei care trăim în trupurile noastre, şi au grijă atunci când le părăsim. Aici, pe pământ ei ne împiedică să cădem în păcat, iar în lumea de dincolo ei ne protejează împotriva groaznicului Infern. Iată de ce strămoşii noştri au vegheat la apropierea dintre trupurile noastre şi osemintele martirilor”-Maxim din Torino
***
Funcţia funerară începe în interiorul bisericii, se extinde dincolo de zidurile sale şi continuă mai departe, cuprinzând întregul spaţiu ce constituia candva aşa numitul “PASSUS ECCLESIASTICI IN CIRCUITU ECCLESIAE”. Cuvântul biserică nu specifica numai cladirea ca atare ci şi tot acest spaţiu înconjurător. Anumite cutume lăsau să se înţeleagă prin “biserici parohiale”, clădirea, clopotniţa şi cimitirul.
Iniţial, morţii îngropaţi sau incineraţi erau consideraţi impuri : aşezaţi prea aproape, ei puteau să-i pângărească pe cei în viaţă. Sălaşul unora trebuia să fie separat de domeniul celorlalţi spre a se evita orice contact, în afara zilelor rezervate sacrificiilor aduse spiritelor benefice. Aceasta era o regulă absolută. Figura în codul de legi roman : “Nici un mort să nu fie înhumat sau incinerat în interiorul oraşului”. Măsura este reluată în CODUL LUI THEODOSIUS : ”Toate rămăşiţele pământeşti închise în urne sau în sarcofage, să fie scoase din ţărână şi duse în afara oraşului”. Sfântul Ioan Hrisostomul încă mai nutrea repulsia anticilor faţă de contactul cu morţii. El aminteşte într-o predică, obiceiul tradiţional: ”Veghează pentru ca nici un mormânt să nu fie ridicat în oraş. Dacă s-ar pune un cadavru acolo unde tu dormi şi mănânci, oare ce n-ai face ?” La început, creştinii erau înhumaţi în aceleaşi necropole ca şi păgânii, apoi alături de păgâni dar în cimitire separate, tot în afara oraşului.
Repulsia faţă de apropierea morţilor a cedat curând la vechii creştini, mai întâi în nordul Africii, apoi la Roma. De la aversiune la familiaritate s-a trecut prin credinţa în reînvierea trupurilor asociată cultului primilor martiri şi al mormintelor acestora. “Dezgheţul” s-a produs : mai întâi au fost ridicate aşa-numitele MARTYRYA sau MEMORIAE, pe locul mormintelor venerate în cimitirele EXTRA MUROS(din afara zidurilor cetăţii). Apoi s-a înălţat o bazilică alături sau în locul capelei. Nenumărate inscripţii din secolele VI-VIII(era creştină) repetă formule asemănatoare : “Care a meritat să fie asociat mormintelor sfinţilor, odihnindu-se în pace împreună cu martirii”, defunctul fiind aşezat “AD SANCTOS” , “INTER SANCTOS”. Unele inscripţii precizează că defunctul a fost aşezat “la picioarele Sfântului Martir” etc.
“AD SANCTOS” este un tip de înmormântare întâlnit si în Occidentul romano-catolic, iar înhumarea lângă mormintele sfinţilor şi martirilor asigura protecţia martirului atât pentru partea pieritoare a defunctului cât şi pentru întreaga sa fiinţă, în vederea trezirii la Judecata de Apoi. Sfântul şi martirul deveneau avocaţii şi protectorii celor îngropaţi în apropierea lor, pe lângă instanţele divine.
De jure era interzisă înhumarea în biserică, de facto, biserica devine un cimitir.

Clerul catedralei refuza să se lase văduvit, în profitul altei comunităţi, de un cadavru venerabil, de prestigiul şi avantajele ce aveau să revină bisericii. Trupul sfântului, intrat IN AMBITUS MURORUM, trebuia să atragă pelerinii. Azi, prezenţa moaştelor sfinţilor şi martirilor în incinta edificiului ecclesial răspunde aceloraşi solicitări străvechi, continuându-se, de fapt, tradiţia. Între timp au mai slăbit şi interdicţiile: în secolul al XIII-lea bisericile deveniseră adevărate necropole iar la sfârşitul Evului Mediu se admitea, pur şi simplu, dreptul de a cumpăra “locuri sigure şi onorabile pentru îngropăciune” în biserici. Începând cu secolele IV şi V(era creştină), bisericile din Africa romană au fost pavate cu morminte  în mozaic, purtând un epitaf şi imaginea defunctului (în partea laterală a naosului). La Damous El Karita(Cartagena), lespezile mormintelor alcătuiesc pardoseala bisericii. În capitala Republicii Malta, La Valette, se află o catedrală cu hramul Sfântului Ioan Botezatorul, ridicată de cavalerii Ordinului de Malta, după planurile arhitectului-militar Girolamo Cassar. Pardoseala edificiului este compusă din pietrele de mormânt ale câtorva sute de călugari-cavaleri, fraţi ioaniţi, căzuţi la datorie pentru cauza creştină(vezi foto nr. 1).

Pavajul osuarului–gropniţă de la Mânăstirea Neamţ este format din cărămizi funerare ale mai multor călugări ortodocşi decedaţi de-a lungul timpului(vezi foto nr. 2). Smerenia şi umilinţa nu părăseau cinul monahal nici după trecerea la cele veşnice, dovadă stând pietrele lor de mormânt şi cărămizile aşezate sub creştetul lor, după înhumare, folosite apoi ca pavaj în anumite mânăstiri creştine. Când lespedea funerară făcea parte din pardoseală(exemple similare pot fi întâlnite în multe dintre ctitoriile voievodale româneşti, inclusiv la Mânăstirea Bistriţa), confundându-se cu solul şi reprezentând graniţa dură ce separă lumea de deasupra de lumea subterană, frontiera dintre sacru şi profan se dovedea, astfel, nesigură “…iar umilinţa e poarta grădinii lor ; căci Dumnezeu se va milostivi de cel care va stărui fără îngâmfare şi fără invidie”(“Oeuvres de Nicolas Grosparmy et Nicolas Valois”-Manuscris din Biblioteca Arsenalului din Paris, nr.2516/166 S.A.F, pag.176).

Locurile considerate privilegiate se aflau pe partea dreaptă a bisericii. Sub nişe care se succedau în chip de arcade săpate în zidul bisericii(vezi foto nr. 3, 3a, 3B, 3C, 3D), se îngropau, ori erau expuse osemintele călugărilor. În bisericuţele romanice din Catalonia se găseau amenajate, în ziduri, cavităţi cu deschidere către exterior. Un exemplu similar îl oferă şi biserica Mânăstirii Secu din judeţul Neamţ. Ele erau destinate să primească oasele, fiind apoi închise cu un epitaf. Este şi cazul călugărului ZOSIMA de la Mânăstirea Bistriţa. Aceste  nişe erau un fel de morminte secundare, exclusiv pentru oase, întrucât cadavrul nu putea încăpea acolo, în întregime. Anterior, scheletul era demontat bucată cu bucată. Astfel de morminte erau rezervate unor personalităţi exemplare. Osemintele erau eliberate de carnea trupului prin opărire, alteori se aştepta putrezirea  cărnii, oasele fiind curăţate cu pământul uscat de pe mormintele unor feţe bisericeşti(călugări) şi spălate cu  vin. “Se îngropa atunci cât mai aproape posibil de zid, sau şi mai bine, în zid”.(Philippe Aries- “L’homme devant la mort”-Editions du Seuil, 1977)

Mormântul monahului Zosima(vezi foto nr. 4) este situat pe partea dreaptă a edificiului bisericesc, în vecinatatea criptei care găzduieşte atât osemintele lui Alexandru(un fiu al domnitorului Ştefan cel Mare) cât şi rămăşiţele pământeşti ale Mariei, soţia voievodului Ştefan Lăcustă (decedată în anul 1542). În privinţa călugărului Zosima se poate afirma cu certitudine că doar cărămida sepulcrală(simbolica şi modesta “piatră” călugărească de mormânt, sau “căpătâi funerar”), inscripţionată cu numele său, este o certitudine. Cât despre osemintele sale, nimeni nu ştie ceva sigur…

Atât la Mânăstirea Slatina(judeţul Suceava), ctitorită de voievodul Alexandru Lăpuşneanu, cât şi la Mânăstirea Bistriţa(judeţul Neamţ), ctitorită de domnitorul Alexandru cel Bun, se poate observa câte o piatră sepulcrală,  ambele inscripţionate şi incluse în câte un colţ exterior(contrafortul faţadei edificiului bisericesc). Spre deosebire de biserica de la Densuş, unde constructorul a folosit, “pietre romane scoase din ruinele Ulpiei Traiana Sarmizegetusa”(Vasile Drăguţ- “Dicţionar enciclopedic de artă medievală româneasca”-Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică-1976), deasupra intrării fiind aşezată piatra unui mormânt antic, la celelalte două biserici, pomenite mai sus(Bistriţa şi Slatina), pietrele de mormânt aparţin unor creştini, fapt probat de prezenţa crucii. Este evidentă vechimea pietrei tombale de la Mânăstirea Bistriţa(vezi foto nr. 5), datând, probabil, de pe la sfârşitul secolului al XIV-lea. Acolo, o mână tocmită de interese politice sau bisericeşti, a şters cu dalta, prin ciocănire(martelare), o parte a inscripţiei.

Legenda meşterului Manole pomeneşte, explicit, de o jertfă umană cu rostul asigurării succesului constructorului în efortul său de a ridica un edificiu durabil. S-au făcut nenumărate sacrificii umane de-a lungul vremii, urmărindu-se doar calitatea finalităţii. Când se ridica un templu zeiţelor Tanit, sau Isthar-Ashtarte, ori crudului Melqart, procedura era aproape identică. La mânăstirile Moldovei, Bistriţa şi Slatina, constructorii au substituit gestului sângeros un act simbolic. Şi în contraforţii Mânăstirii Neamţ au fost identificate două pietre tombale(vezi foto nr. 7 şi foto nr. 7A)

Text şi foto : MIHAIL-SORIN GAIDAU