Fără patimă: Religia folk rezistă!

Preț de două zile miraculoase, la sfârșitul săptămânii trecute, în județul Neamț a fost la liber șansa unei eliberări – temporare și, poftim, temporale! – de asasinatul energetic împotriva României, de insulta cu creșterea economică nerecunoscută de românul cinstit, de povara în dezvoltare a războiului prin procură din Ucraina și de toate cele ce se rețin și configurează „Un coșmar numit România”. Trimiterea la uriașul poem „Un pământ numit România”, care dă și titlul volumului publicat de Nichita Stănescu, în 1969, nu este doar intenționată, cât naturală pentru cine a trăit intens instaurarea zonei de „Lumină, luptă, libertate!”, sâmbătă și duminică, la Târgu Neamț, cu ocazia celei de-a treia ediții a festivalului b zone Folk România.

Din cânt, descânt și amintiri s-au articulat emoții și vibrații de dragoste și patriotice, încărcate acum de simbolistica aniversărilor. Cenaclul Flacăra, fenomen unicat în tot blocul comunist, împlinește 50 de ani de la înființare. Flacăra cenaclului arde în continuare grație mobilizării coordonate de Andrei Păunescu. El și trupa Totuși împlinesc 40 de ani de la debut, pe 21 iulie 1983, la o zi după ziua de naștere a lui Adrian Păunescu, care în acest an ar fi împlinit 80 de ani. În același 1983, pe 31 martie, cenaclul și poetul născut la Copăceni, în Basarabia, îl omagiau pe Nichita Stănescu, la împlinirea a 50 de ani, într-un spectacol grandios, greu de imaginat astăzi. Sub semnul lui 50, după 50 de ani de carieră artistică „prin scenă”, marcați în aprilie, ne-a alintat voievodal însuși Nicu Alifantis, alături de Răzvan Mirică. Cine vrea autografe pe „Nichita 90” (carte și album), să se pregătească pentru 25 iunie. Nicu BuNicu SimfoNicu a mărturisit că este invitat la Piatra-Neamț, în formula cu Zan, de Ziua Orașului. Motiv pentru care, un prieten veteran se pregătește să îi șoptească versurile scrise de Nichita într-o noapte de 12 spre 13 aprilie, în 1983:

„Să smulgem fildeșii din Alifantis

Și din Mediterana tot ce-a fost Atlantis.

Să-l auzim cum cade, cum șoimul cel vânat,

Leneș și în cascade, într-un alt fel, păcat.

Când cântă parcă moare o taină dintr-un grec

și tot ce e în mine zare arată a înec.

Dar nu-n sărata mare, ci în ceva cu mult mai mare.”

O cronică propriu-zisă a celor două zile de strălucire, oferite de Consiliul Județean Neamț, în parteneriat cu orașul Târgu-Neamț, Centrul pentru Cultură și Arte „Carmen Saeculare“ și Casa Culturii „Ion Creangă“, este imposibilă. Asta pentru că fiecare evoluție – inclusiv ale frumoșilor și talentaților tineri artiști nemțeni, inclusiv play-back-ul sinistru al unei „celebrități” – ar merita cronica sa.

În spațiul public, însă, ițindu-se din dosul unor redute politice, s-au găsit niște unii să înfiereze evenimentul prin prisma alocării financiare și prezența VIP-uri politico-administrative de altă înrolare politică. Invidia este evidentă. Iar dacă ei preferă să se închine la porcăria aia de „obiectiv” turistic reprezentat de bradul de plastic achiziționat de administrația Carabelea de la Piatra-Neamț, să le dea Cel de Sus sănătate; pentru minte e prea târziu. N-au priceput că festivalul s-s încadrat perfect în definiția „La întâlnirea istoriei cu viitorul” („Where history and future come together”), esența în jurul căreia cândva, pe la 1993-1994, începuse a se construi brand-ul județului. Era pe banii unei companii producătoare de țigări. O comparație cu varza de Piatra nu are rost.

Devine o datorie moral-istorică a aminti că Folkul by Flacăra, în ciuda interzicerii de după busculada de la Ploiești din 15 iunie 1985, sau a parazitării cu Serbările Scânteii Tineretului, căpătase consistență de religie, întrecând cu măreție hotarele de fenomen social. Pe conceptul de valori ale muzicii tinere se construise o adresabilitate către toate generațiile, cu accent pe generația în blugi și adidași. Ei aveau să fie cei mai sinceri și curați dintre românii ieșiți în stradă la Revoluția din decembrie 1989.

Și, fiindcă am pomenit cheltuielile, Andrei Păunescu și Cenaclul au meritat și ultimul bănuț pus la bătaie. Componența prezentată sub Cetate este maximul ce poate fi strâns la această oră. Față de programul anunțat inițial (vezi aici (https://www.bzone-folk.ro/ )), i-am avut ca bonus pe Emeric Imre și Marius Bațu. Cel din urmă, într-un moment de nostalgie rafinată, ne-a adus aminte de magia lui Florian Pittiș, marele prieten al lui Adrian Păunescu, născut tot în 1943. Puțin mai încolo, la „Lordul John” cu Mircea Vintilă, ținând ochii larg închiși, parcă vedeam numărul genial de pantomimă al Moțului. Preluând ștafeta, nici nu se putea altfel, Andrei și Cenaclul au trecut linia de sosire, târziu în noapte, cu „Sfâșitul nu-i aici” („Death is not the end”), muzica și versurile aparținând lui Bob Dylan. E acel imn știut pe de rost de mulți români și care începe așa:

„Când necazuri te doboară

Și prieteni n-ai să-i strigi

Ține minte, sfârșitul nu-i aici.”

Ba sfârșitul e chiar foarte departe dacă ții cont de bucuria puștiului din fotografia-simbol de mai jos, puști căruia Mircea Vintilă îi dă un autograf pe chitară.

Religia folk rezistă, asta e o certitudine!

Viorel COSMA