EMINESCU ŞI ARTA DE A FACE NOD LA CRAVATĂ

 La Paris apărea, în anul 1827 a doua ediţie a unei lucrări mondene,

“L` Art de mettre sa cravatte”-“Arta de a-ţi aranja cravata”(foto nr. 1), semnată de baronul Emile de L` Empésé(foto nr. 2).

Prefaţa manualului(semnată de Honoré de Balzac) oferea celui interesat şi motivarea apariţiei sale pe piaţa cărţii: “Arta de a-ţi aranja cravata şi de a-i face un nod potrivit aparţine omului de lume, mondenului, în aceeaşi măsură în care omului de Stat şi politicianului rafinat îi este caracteristică priceperea de a organiza un dineu cu invitaţi de seamă. Cravata nu este doar o apărătoare împotriva răcelilor, torticolis, durerilor de dinţi şi a altor neplăceri fireşti, de acelaşi gen. Ea este, înainte de toate, o parte esenţială şi obligatorie a vestimentaţiei care, în variatele sale aspecte, ne deprind să-l cunoaştem mai bine pe cel ce o poartă. Dacă, aşa cum a spus Buffon “Stilul este omul”, putem afirma la rândul nostru: “Cravata este omul însuşi”. Prin urmare, cravata este termometrul gradului său de bun-simţ, de ţinuta corectă şi educaţie. Varietatea caracterelor si a minţii fiind infinite, în mod firesc şi cravatele trebuie să reflecte această diversitate. Autorul a prezentat în lucrarea sa 32 de maniere de a-ţi aranja cravata şi de a-ţi face nod la cravată. El a oferit modele pentru toate “buzunarele”, ţinaţând cont de posibilităţile financiare ale fiecăruia, de temperamentul fiecăruia, de variatele condiţii şi circumstanţe ale vieţii.”

Nu-i nimic neobişnuit în faptul că Principatele Danubiene consumau şi literatură franceză de acest gen. Aceasta venea din Parisul care simboliza tot ceea ce era nou, modern, de bun gust, demn de urmat. Fără îndoială că Eminescu studiase atent cele 147 de file ale cărţii. Fiind corespondentul(la Cameră) ziarului conservator “TIMPUL”, poetul, jurnalistul şi analistul Mihail Eminescu era obligat să respecte eticheta vremii: joben, cămaşă cu veston, cravată, frac etc, având ca repere şi noile “îndreptare” la modă. Criticul literar Şerban Cioculescu susţinea că Eminescu era un jurnalist pedant, elegant, bine stipendiat.

Înaintea unui virulent atac în versuri, de genul:

“Ai noştri tineri la Paris învaţă/La gât cravatei cum se leagă nodul,/

Ş-apoi ni vin de fericesc norodul/Cu chipul lor isteţ de oaie creaţă(…)”,

Eminescu se documenta riguros. El a fost scandalizat de contradicţiile întâlnite la flăcăii “de bani gata”, extravaganţi, cu părinţi şi rubedenii sus-puse, care acordă prea mult timp cochetăriei, investiţiilor frivole în articole vestimentare luxoase, respectând cadenţa schimbărilor modei din Paris, neglijând în schimb esenţialul: o educaţie serioasă şi temeinică pentru a deveni oameni adevăraţi, nicidecum cocote masculine superficiale, dar cu ifose şi pretenţii.

Ar fi greşit să se creadă că toţi “gâtlegăii”(porecla vizându-i pe purtătorii de cravată) şi “bonjouriştii” români, sosiţi din Franţa în preajma revoluţiei de la 1848(şi mult după aceea) se ţineau de fleacuri. Mulţi dintre ei au participat la edificarea României moderne.

Text şi foto:  MIHAIL-SORIN GAIDAU