De ce ni se pare că verile copilăriei erau mai lungi. Vacanțele de altădată, între amintire și ritmul unei lumi mai lente

La sfârșit de august apare aproape inevitabil aceeași senzație: parcă vara abia a început și deja se termină. Iunie s-a dus repede, iulie parcă nici n-a fost, iar august se scurge înainte să apucăm să ne obișnuim cu el. De aici și comparația pe care mulți o fac cu verile copilăriei, acelea care, în amintire, par aproape nesfârșite.

Vacanța mare avea, desigur, tot două luni și ceva, iar zilele nu erau mai lungi decât acum. Diferența era mai ales în felul în care le trăiam. Pentru un copil, vara nu era o perioadă compactă, ci o succesiune de întâmplări, locuri și așteptări. O săptămână la bunici, câteva zile petrecute cu prietenii, o excursie, o ploaie care ținea două zile, o după-amiază la râu sau la ștrand, venirea rudelor, culesul fructelor și pregătirile de sfârșit de vacanță transformau aceeași vară într-o colecție de mici episoade foarte diferite între ele.

În Neamț, aceste amintiri au și un decor aparte. Pentru cei crescuți în Piatra-Neamț, vara putea însemna zile la ștrand, plimbări pe Cozla sau Pietricica, ore petrecute pe malul Bistriței ori pur și simplu joacă între blocuri. Pentru copiii din satele județului, vacanța avea alte repere: curtea bunicilor, grădina, fânul, pădurea, animalele, drumurile de țară sau mersul după fructe. Pe Valea Bistriței, în zona Bicazului, la Hangu, Ceahlău, Farcașa ori Borca, apa și muntele făceau parte firesc din peisajul verii, iar în alte zone ale județului livezile, grădinile și câmpurile marcau trecerea de la începutul verii spre august.

Poate tocmai această varietate face ca verile copilăriei să pară astăzi atât de lungi. Zilele nu semănau neapărat între ele, iar timpul era împărțit mai degrabă de ceea ce urma să se întâmple decât de ceas. Copilul nu se gândea că la ora 14.00 trebuie să fie într-un loc și la 16.00 în altul. Aștepta să vină ceilalți copii, să se mai răcorească afară, să termine bunicii treaba, să se întoarcă cineva din oraș sau să înceapă o excursie. Era un ritm mai puțin planificat și, tocmai de aceea, fiecare zi își putea căpăta propria identitate.

Un alt lucru pe care îl uităm ușor este că în acele vacanțe exista și multă plictiseală. Nu fiecare zi era memorabilă și nu fiecare după-amiază venea cu ceva spectaculos. Uneori nu aveai ce face, prietenii nu erau acasă, ploua sau adulții erau ocupați. Dar tocmai din astfel de momente apăreau jocurile inventate pe loc, plimbările fără destinație, meciurile dintre blocuri, bicicletele reparate ore întregi sau micile „expediții” care, pentru un copil, puteau părea aventuri serioase. Astăzi, timpul liber este umplut mult mai repede. Telefonul, platformele video, jocurile și mesajele nu mai lasă prea multe goluri, iar zilele pot deveni mai uniforme fără să ne dăm seama.

Și presa locală de acum trei decenii păstrează mici fragmente din această lume. În ediții ale ziarului „Ceahlăul” din 1995 apar informații despre excursii pentru elevi, drumeții prin pădurile din apropierea municipiului Piatra-Neamț, concursuri de pescuit pentru copii și juniori sau activități turistice organizate în Ceahlău. Nu este vorba despre idealizarea unei perioade, ci despre imaginea unui timp liber petrecut în mare parte în spațiul fizic, în aer liber, în grupuri de copii și în locuri diferite. Această diversitate lăsa mai multe repere în memorie decât o succesiune de zile care seamănă foarte mult una cu alta.

Desigur, nostalgia face și ea selecție. Verile copilăriei nu erau numai cireșe, biciclete și seri lungi. Erau și țânțari, genunchi juliți, certuri, pedepse, ploi care stricau planurile, zile în care nu plecai nicăieri și ore în care timpul trecea foarte greu. Numai că, după ani, detaliile neplăcute se estompează, iar în față rămân lucrurile care au avut încărcătură afectivă: casa bunicilor, mirosul unei curți, o anumită lumină de august, drumul spre apă, sunetul mingii lovite de zid sau vocea cuiva care nu mai este.

Astăzi, pentru adulți, vara are un alt ritm. Munca nu se oprește odată cu vacanța copiilor, telefonul merge și în concediu, iar obligațiile rămân aceleași indiferent de anotimp. O săptămână poate trece fără să știm foarte clar ce am făcut luni, marți sau miercuri, tocmai pentru că zilele au aceeași structură. În copilărie, reperele erau mai simple și mai clare: ziua când am mers la râu, seara cu furtuna, săptămâna în care au venit verii, momentul când s-au copt prunele sau ultima ieșire înainte de începerea școlii.

De aceea, poate că nu verile copilăriei erau cu adevărat mai lungi. Erau doar mai bogate în întâmplări pe care le ținem minte separat. Iar când privim înapoi și le așezăm una lângă alta, avem impresia că într-o singură vacanță încăpeau de două ori mai multe zile decât astăzi.

Poate acesta este și motivul pentru care, la sfârșitul fiecărui august, ni se face puțin dor de ele. Nu neapărat de o lume mai bună, ci de un timp în care zilele păreau să aibă mai mult loc în ele.