Copilăria la Piatra-Neamț (1864-1914)

0

a

O încercare de recompunere a spaţiului privat caracteristic societăţii acelui timp înseamnă investigarea unor producţii culturale specifice.

Momentele esenţiale ale existenţei (naşterea, căsătoria, moartea), precum şi întâmplările banale din cotidian nu erau concepute a se desfăşura în afara cadrului prestabilit. Dincolo de dogmele bisericii, mentalitatea comună a acestui timp presupunea o serie de atitudini, rezultat al experienţelor precedente, al sedimentărilor succesive, generaţie după generaţie, a viziunii exprimată de biserică[1].

Într-o lume în care individul era preluat de la naştere până la moarte de biserică, cotidianul era dominat de superstiţii, prejudecăţi şi interdicţii. Paradoxal, şi în mediul urban se apela la mijloace magice de protecţie, la descântece şi ritualuri de exorcizare, la „babele de mahala, pe care împrejurările le transformă în profesioniste”[2].

Familia se substituia deopotrivă comunităţii şi individului. Mediul familial tolera acte care în societate, pe stradă ar fi avut automat consecinţe dezastruoase pentru autorul lor.

Marile momente ale vieţii erau circumscrise unui ansamblu complex de stări de spirit. Se configurează într-un limbaj nonverbal coduri pentru toate momentele, pentru naştere, pentru iubire, pentru moarte.

Încercarea de restituire a emoţiilor şi a trăirilor care însoţeau momentul naşterii este echivalentă cu verificarea prelungirilor acestora în universul mental. Asemănător morţii sau oricărui alt moment important din existenţa umană, actul naşterii era însoţit de o puternică presiune socială şi culturală, ale cărei transformări s-au realizat lent.

Venirea pe lume este însoţită în societăţile aflate la începutul modernizării de o întreagă paletă simbolistică. Miracolul naşterii, corpul feminin cu misterele sale reprezintă adevărate taine pentru restul comunităţii.

Naşterea în sine echivala cu un act magic, iar în faţa problemelor concrete ale actului ca atare, cărora familia trebuia să le facă faţă cu această ocazie, cunoştinţele, („savoir-faire-ul moaşelor”) erau de un empirism evident, iar medicina era practic incapabilă de a înlătura aceste practici. Situaţie ce a condus la un evantai de ritualuri, care aveau rolul de a compensa neputinţă medicală şi de a asigura oamenilor acelui timp un minim confort psihic, că pot „ajuta”, invocându-l pe Dumnezeu, destinul lor[3]. Citirea zilnică, de exemplu, a Visului Maicii Domnului era obligatorie, pentru că „vor naşte uşor şi le vor trăi pruncii”[4].

Condiţia maternităţii, în primele secole ale erei creştine, era dificilă. Naşterea pruncilor în dureri fiind pedeapsa biblică dată Evei, ca o consecinţă a păcatului originar. Sarcina era echivalată cu un potenţial pericol. Corpul femeii chiar era considerat un mister şi trezea reacţii de anxietate. Femeia însărcinată era ameninţată de pericole multiple, reale sau imaginare, de care trebuia protejată[5].

Dar, imaginea Evei începe să fie contrapusă Sfintei Fecioare, femeia fiind iertată, salvarea se realizase prin naşterea Fiului lui Dumnezeu, perioada de sarcină începe să fie echivalată cu „starea de binecuvântare”, iar copiii care rezultau erau „bucuria românului” sau „averea românului”[6].

Naşterea era considerată, în societăţile aflate la începutul modernităţii, o problemă exclusiv feminină. În jurul acestui moment, era organizat un ceremonial al cărui obiectiv consta în salvarea vieţii celor două fiinţe implicate direct în acest act. Naşterea nu asigura intrarea automată în grupul social căruia îi aparţinea mama. Exista o perioadă de izolare, recluziunea; casa în care mama a născut era un spaţiu ce nu putea fi părăsit decît după un interval de timp prestabilit.

Fenomen social şi cultural de o importanţă deosebită, botezul este primul act prin care noul-născut este socializat. Prin ceremonia botezului, copilul intra într-un sistem de solidarităţi şi ierarhii sociale în cadrul comunităţii. Din punct de vedere al bisericii, instituţia care valida acest act, botezul, „taină esenţială a creştinismului”, avea rolul să-1 introducă pe noul născut în comunitatea de credincioşi. El reprezenta „baia naşterii a doua”, în sensul că, pe lângă naşterea biologică, botezul confirma calitatea de nou membru al comunităţii creştine.

Astfel, botezul permitea înscrierea copilului într-o ascendenţă familială, conferirea unui nume, atribuirea unor părinţi spirituali şi, în fine, prezentarea în faţa comunităţii. În doctrina bisericii, botezul are rol de creştinare: „Cine nu se naşte din nou din apă şi din duh sfânt, nu va putea intra în împărăţia lui Dumnezeu”[7].

În general, botezul era realizat de preot la câteva zile după naştere, într-un ritual specific, în care copilul era îmbăiat cu apă sfinţită, de regulă, sâmbăta, după vecernie. Erau cazuri rare şi numai la familii care aparţineau protipendadei, când botezul se desfăşura în casa părinţilor copiilor.

În situaţii extreme, când viaţa noului născut era în pericol, exista preocuparea de a-l boteza imediat, spre a-i salva sufletul: „În vreme de lipsă tot omul poate boteza, în afară de lipsă, numai episcopul, şi parohilor li se cuvine a boteza, cu a căror îngăduinţă pot boteza şi alţi preoţi şi diaconi”. Prima baie făcută noului născut, imediat, după naştere, realizată cu apa sfinţită de preot, putea înlocui botezul propriu- zis.

În cazurile în care naşterea se desfăşura normal şi fără nici un incident care să pună în primejdie viaţa noului născut,ceremonia botezului include reguli precise, urmate cu rigoare, un adevărat rit de socializare. Important devenea în asemenea momente naşul de botez, iniţial chiar părinţii naturali, ulterior alţii decît părinţii. Adevăraţi protectori ai copiilor, naşii mărturiseau credinţa lor şi urmăreau împlinirea făgăduinţelor date lui Dumnezeu la botez[8].

Alegerea prenumelui reprezenta intrarea noului născut în cadrul acestei forme de solidaritate care este familia. Uneori, părinţii sau naşii alegeau aceleaşi prenume, în cazul morţii unui copil, în încercarea de a compensa pierderea unui membru şi de a oferi sentimentul că dăinuirea familiei este asigurată. Alteori erau reluate cu obstinaţie prenumele moştenite ale taţilor şi ale bunicilor, situaţie care permitea continuitatea ansamblului familiei, dincolo de ravagiile pe care mortalitatea infantilă le provoca. În situaţia în care naşterea se petrecuse de sărbători erau alese numele acelor sfinţi. Exista temerea că „ar fi rău de copii”, dacă nu ar fi respectat acest obicei. În acelaşi timp, copilul era plasat sub protecţia unui sfânt, readucând în atenţie un predecesor care prin destinul său a contat în scara de valori şi în patrimoniul sentimental al familiei[9].

Atitudinile faţă de nou născuţi sunt complexe şi oferă dimensiunile profunde ale unei mentalităţi premoderne, situate între supestiţie şi regulament.

Copiilor nu le era acordată, în general, o atenţie deosebită. După cele şase săptămâni, mamele îşi reluau activităţile casnice, iar noul născut era ţinut în pat sau în leagăn; acesta din urmă era alcătuit din „două scândurele mai lungi şi două mai scurte, în forma unei lădiţe[10].

De multe ori expuşi „la o mulţime de neajunsuri şi neîndemânări”, copiii creşteau „înzecit mai sănătoşi şi mai voinici decât ai celor care-i cresc cu cea mai mare băgare de seamă şi fereală”. Nou născuţii erau alăptaţi de mamele lor, în general, un an şi şase luni; uneori, chiar doi ani, iar în alte cazuri, şapte-opt luni[11].

De creşterea şi educaţia copiilor se ocupau în exclusivitate mamele. „Cine a văzut un tată şi mai ales un tată din societatea înaltă ocupându-se de educaţia copiilor?”, se întreba retoric Zulnia Isăcescu[12] .

Copilul creştea, cel mai adesea, în exteriorul familiei, într-o relativă indiferenţă. El îşi petrecea, de regulă, prea puţin timp acasă cu părinţii săi. De cele mai multe ori copilăria era trăită în familii recompuse sau în familiile altora.

Revistele de sănătate ofereau un spaţiu generos jocurilor copilăreşti, considerate parte a educaţiei. Importantă era socializarea, jocul împreună cu ceilalţi. Pentru copiii mahalalelor, maidanele au fost transformate în uriaşe spaţii de joacă, izolarea find imposibilă. Şi în familie, copiii nu aveau un dormitor separat, ei dormeau împreună cu ceilalţi membri ai familiei. Accesul liber la joc se limita pe măsură ce copiii urcau treptele provenienţei spre mediul burghez, apropiindu-se de vârful piramidei sociale.

Copiii familiilor care aparţineau elitei sociale urmau cursuri pentru deprinderea bunelor maniere, a dansului, a diferitelor instrumente muzicale, a limbilor străine, fiind încredinţati, de regulă, guvernantelor.

Copiii familiilor sărace urmau o altă traiectorie, fiind angrenaţi într-o activitate de muncă fizică. Fie în gospodăria tatălui, fie în ateliere, erau obligaţi, la şapte, opt ani, dacă nu şi mai devreme, să contribuie la supravieţuirea familiei. În oraş, opţiunile erau mult mai numeroase şi băieţii aveau posibilitatea de a învăţa un meşteşug, ori de a vinde într-o prăvălie, în timp ce fetele preluau din sarcinile mamelor şi le ajutau la menaj ori îi creşteau pe fraţii mai mici[13].

Documentele în care imaginea copilului este prezentă reconstituie împreuna cu interpretatea rezultatelor din punct de vedere social, economic şi politic raporturile existente între copil şi familia sa, între el şi structurile insituţionale precum şi maniera în care lumea adultă îl percepe.

Şi, totuşi, este dificil de stabilit cu precizie locul copilului în cadrul societăţii de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul celui următor.

În documentele de arhivă, copilul apare în general în postură de victimă. Vulnerabilitatea sa îl transformă într-o ţintă uşoară şi devine deseori victima celor din jur. Gheorghe Pavel, de pildă, explica revizorului şcolar, Titus Mardarescu, la 3 martie 1898, motivele absenţelor copilei sale de la şcoală: „Fata mea îi desculţă şi dezbrăcată, nu am cu ce s-o îmbrac, pămînt de hrană nu am şi am cinci fete mai mici”[14].

În prezenţa ministrului Spiru Haret, aflat la Piatra-Neamţ, la 20 septembrie 1898, Gheorghe Nicolau, directorul Şcolii nr. 3 de băieţi, considera: „În mahalalele oraşului, cuib al desfrânării şi al sărăciei, sunt numeroşi copii orfani, nelegitimi, cu părinţi săraci, care sunt crescuţi la voia întâmplării, rabdă de foame, degeră iarna, umblă desculţi pe străzi, fură şi mint”[15].

Copiii rămaşi orfani devin o povară pentru rudele lor şi aşa destul de numeroase şi la fel de sărace ca şi fostele lor familii. Nou veniţii sunt în general, dispreţuiţi, obligaţi să execute cele mai dificile munci, reamintindu-li-se că sunt doar toleraţi în noua lor casă şi în cazul unor devieri vor fi izolaţi sau excluşi.

Victimă a durităţii părinţilor săraci sau a celor care-i cresc, victimă a frustrărilor stăpânilor, copiii, mai ales cei mici se află de cele mai multe ori în situaţii dificile. Presa locală consemnează drama familiei I. Moza. La 24 ianuarie 1900, lăsaţi singuri doi fraţi, Neculai şi Aneta, în vârstă de 12 şi, respectiv, trei ani îşi găsesc moartea în urma unui incendiu izbucnit în locuinţă[16].

Sunt şi situaţii în care familia intervine protejarea copilului. Agripina Imbru, de pildă, văduvă, solicita în august 1893 pentru fiul său, Constantin, născut în anul 1883, înscrierea la concursul pentru obţinerea unei burse la Şcoala de Arte şi Meserii, de la Iaşi. Mama se angaja să plătească despăgubiri în valoare de 500 de lei, în situaţia în care copilul nu va finaliza cursurile. Ion Pintilie, tutore al minorului Nicolae Servescu, născut în anul 1882, solicita înscrierea la acelaşi concurs[17]. De asemenea, D. Săvescu, tutore al minorilor, Constantin şi Adela, ai lui Gavrilă Manole cerea, la 26 martie 1908, sprijinul autorităţilor comunale în creşterea şi educarea celor doi copii[18].

Abuzurile fizice erau adesea dublate de abuzuri emoţionale. Cel mai mare număr de agresiuni se constată în cazul copiilor nelegitimi şi săraci, incapabili să-şi poarte singuri de grijă.

Într-o perioadă în care violenţa face parte din realitatea cotidiană şi constituie un element important în stabilirea raporturilor sociale, Zulnia Isăcescu lua atitudine împotriva ameninţărilor şi agresiunilor de orice tip, considerând că atăt în familie cât şi în şcoală poziţia copilului trebuie reconsiderată[19].

Condiţiile de trai mizere, locuinţele insalubre, hrana saracă, dar şi lipsa de atenţie din partea parinţilor au consecinţe dramatice: boli cronice şi chiar decesul copiilor. Serviciul sanitar al oraşului Piatra-Neamţ înregistrează, de pildă, în anii 1908-1909, nouă copii orbi şi 12 copii surdo-muţi, doi copii cretini şi 20 de copii suferinzi de guşă endemică[20].

În pofida măsurilor iniţiate de autorităţile medicale sunt frecvente şi cazurile când naşterea era urmată de îmbolnăvirea sau moartea mamei: „Bietele mame mor înainte de a naşte sau nasc copii morţi”[21].

În aceste condiţii, copiii erau îngrijiţi de aşa numitele „crescătoare”, despre care P. Flor preciza în raportul amintit: „sunt vicioase, cu locuinţe improprii, incapabile să-şi crească proprii copii, comercializând pretinse sentimente”.

Documentele de arhivă menţionează, de asemenea, o serie de „crescătoare” cu probleme la capitolele „Informaţii asupra moravurilor”, şi „Starea sănătăţii”. De exemplu, Ruxandra Zargiu era înregistrată cu sifilis. Ana Crăciun era dependentă de alcool, Sura Basco suferea de sifilis iar Maria Florescu de scleroză[22].

Documentele confirmă faptul că numeroase mame aflate în dificultate îşi încredinţează copiii unor „crescătoare”. Ileana Rusu moare la naştere, copilul său, Constantin, născut prematur este încredinţat Mariei Mardare, la 19 februarie 1907. Rozei Smilovici i se plăteau 20 de lei pentru creşterea Ghiselei Kimerling, în vârstă de o lună, a cărei mamă „nu are lapte”, situaţie înregistrată la 18 martie 1908. Zina Goldenberg, diagnosticată cu hemoptizie tuberculoasă încredinţează fetiţa, Jeaneta, în vârstă de 14 zile, crescătoarei Feiga Iosub, plătită cu suma de 20 de lei, la 30 aprilie 1907. Lisavetei Tutova i se plătesc la 15 mai 1907, 20 de lei pentru creşterea Mariei, fetiţa de un an şi trei luni a Ecaterinei Ghica. Maria Gervescu, soţia preotului Vasile Gervescu, aflată într-o situaţie dificilă postnatală încredinţează copilul, Radu, în vârstă de doi ani şi două luni, crescătoarei Rariţa Dobrin, la 15 mai 1907. O altă mama diagnosticată cu hemiplegie postnatală, Ileana Potoroaia, încredinţează copilul, Alexandrina, în vârstă de două luni, pentru creştere Aglaiei Tarhon, plătită cu suma de 16 lei, la 16 mai 1907. La 11 octombrie 1907, Adriana Preotu, bonavă, a încredinţat fetiţa, Marieta, Ioanei Cătărău, plătită cu suma de 17 lei; la 2 noiembrie 1909, copilul se reîntoarce în familie[23].

Problema protecţiei copiilor abandonaţi intră în atenţia autorităţilor, dar aceste preocupări erau încă timide. Aproximaţiile şi lipsa de realism în organizarea serviciilor de asistenţă socială au întreţinut confuzia şi incertitudinea mamelor, mai ales a celor sărace, în privinţa educaţiei şi sănătăţii copiilor.

Astfel, Constanţa, în vârstă de 2 ani este crescută de Elena Grecu, mama nefiind cunoscută. La 19 august 1908, este înregistrat decesul fetiţei, cauzele sunt „mizerie şi gastroenterită”. Un alt copil, Ana Niţă, abandonat de mamă, Maria Niţă, este încredinţat la 27 aprilie 1908, Casandrei Berea, „care l-a luat de suflet”[24].

Majoritatea copiilor se năşteau la domiciliu asistaţi de o moaşă fără diplomă. Ajutorul dat era, paradoxal, un descântec, folosind un chibrit în apă neîncepută sau invocarea unor sfinţi protectori.

La sfârşitul secolului al XIX-lea, lumea oraşului a transferat atribuţiile moaşei asupra unui substitut medical, „mamoşul”, atunci când medicul nu putea să intervină personal la naştere[25]. În contextul primelor reglementări care schiţează un cadru de tip asistenţă socială, în anul 1870, documentele menţionează interesul autorităţilor pentru o centralizare a datelor referitoare la femeile lehuze. Doctorul Iosef Ghering şi moaşa Carolina Hector transmit aceste informaţii autorităţilor [26].

În anul 1875, este promulgat primul regulament aupra igienei personalului feminin al unor industrii, regulament bazat pe legea sanitară din 1874, an în care a fost reorganizat şi serviciul moaşelor.

Instituţiile medicale specializate apar relativ haotic, perfor-manţele lor în primele decenii de funcţionare se află sub aşteptări. În anul 1881, în expunerea Comitetului Permanent se consemna că cele cinci moaşe ale judeţului au asistat doar 117 femei la naştere. În Piatra-Neamţ erau, de exemplu, în anul 1904 numai două moaşe comunale, în situaţia în care de la sfârşitul secolului al XIX-lea se încerca suplimentarea organigramei spitalului cu încă două moaşe.

Regulamentul pentru serviciul sanitar al oraşului (1886) obliga autorităţile locale să asigure asistenţă tuturor celor aflaţi în dificultate, de la femei însărcinate şi lehuze până la copii abandonaţi, infirmi şi săraci.

În anul 1901, vizitarea lehuzelor la domiciliu a devenit obligatorie, indiferent de statutul social pe care-l aveau aceste femei. Din cele 419 naşteri asistate, între anii 1900-1905, sunt înregistraţi 386 de născuţi vii, 34 de născuţi morţi şi 33 de avorturi[27].

În anul 1908, copiii orfani înregistraţi în documentele primăriei erau Gheorghe Roza, Alecu Gheorghiu, Dumitru Chirilă, Vasile Munteanu, Gavril şi Maria Munteanu[28].

În mediul urban, numărul copiilor nelegitimi creşte la începutul secolului al XX-lea, pe de o parte, ca urmare a sporului demografic în dezechilibru cu posibilităţile medii de supravieţuire, iar pe de altă parte, determinat de modificarea statutului socio-profesional al femeii.

Un caz particular l-a constituit categoria „copiilor din flori” ai slujnicelor particulare. Povestea acestora este de regulă povestea mamelor tinere care au copii fără să fie căsătorite şi care sunt dispreţuite şi marginalizate, în majoritatea situaţiilor, chiar şi de propriile familii.

Ileana Craiu, servitoare la Semaca, l-a încredinţat pe copilul său Smarandei Covrig, la 30 mai 1906. La 19 noiembrie 1906, Mariei Nuţu, în vârstă de 20 de ani, servitoare la un anume Rabinovici, o încredinţează Catincăi Gagirău pe fetiţa sa în vârstă de cinci luni, Alexandrina. La 20 noiembrie 1906, Răziţa Tapalag, în vârstă de 20 de ani, servitoare, o încredinţează pe Elena, în vârstă de două săptămâni, Mariei Munteanu Labiş. Catinca Nicula, 36 de ani, văduvă de 14 ani, servitoare la Bucureşti, l-a încredinţat pe copilul său de un an şi patru luni, familiei Ana şi Ion Crăciun, la 30 aprilie 1907.

O altă mamă, Malca Faibiş Croitoru, 20 de ani, îşi încredinţează fetiţa, Ita Liha, în vârstă de trei luni, familiei Haica Sura şi Haim Ber Ceauşu, la 1 mai 1907. Un alt copil în vîrstă de o lună, Leon, este încredinţat la 4 mai 1907, Ecaterinei Rusu, în condiţiile în care mama Ana Scărlătescu, în vârstă de 20 de ani, nemăritată este servitoare la Al. Blancfort. Copilul Meniel Rubin, în vârstă de două luni, înregistrat la vaccinare, la 12 mai 1907, cu „stare rea”, este crescut de Hana Froim Cotaru, în condiţiile în care mama, Seindla, în vârstă de 20 de ani lucra ca servitoare. La 13 septembrie 1907, Rahela Taich, în vârstă de 25 de ani îl încredinţează pe Iosef, în vârstă de un an Deborei Leibovici.

Căsătoria mamei este urmată de reintegrarea copilului în familie. Clara Fourcade, în vârstă de 30 de ani, bonă la Emil Isăcescu l-a încredinţat pe fiul său, Paul, Smarandei Mihalachi, la 25 decembrie 1907. Rifca Calman Leiba, 24 de ani, servitoare, invocă explicit faptul că Noel este „făcut de fată mare” şi îi este „ruşine” încredinţându-l Rahelei Ilie sin Strul. Iulia Dobrescu, 24 de ani, servitoare la Maria Corbu, îşi încredinţează fiul, Nicolae, Mariei Roşu, la 6 martie 1910, „pentru a se duce la amantul ei”[29].

În situaţia în care provin din familii sărace, fetele erau trimise, de regulă, la „stăpân” şi munceau în schimbul dotei promise. Stabilirea la o familie era dificilă şi în acest caz relaţiile şi informaţiile erau necesare. Mătuşele bătrâne şi cârciumăriţele se ocupau, în general, de plasarea fetelor.

Contractul stabilit între cele două părţi era de cele mai multe ori oral. Copila se ocupa de treburile casnice, fără a exista un termen limită, iar stăpânul se obliga să-i găsească un soţ „demn de cinste” şi să-i facă o zestre.

Vulnerabilitatea acestora era, în aceste situaţii, aproape totală. Aflate la discreţia stăpânilor, fetele suportau abuzurile de cele mai multe ori în tăcere. Majoritatea acestor fete erau orfane, nemăritate şi unele dintre acestea aveau şi câte un copil, iar alternativele le lipseau.

Casa propriei familii nu reprezenta o soluţie, în contextul prejudecaţilor foarte mari în privinţa statutului social, al necasătoritelor, care au copii nelegitimi, prejudecăţi care se transferau şi asupra copiilor.

Școala a preluat multe dintre atribuțiile părinților devenind pentru mulți copii a doua casă. Educația copiilor era considerată o vocație nobilă, iar învățătorul, cartea vie a școlii.

Prof. dr. Luminița Moscalu

sursa foto: România TV. net

[1] Ibidem, p. 50.

[2] P. Flor, op. cit., în loc. cit., p. 432.

[3] Toader Nicoară, op, cit., pp. 135-136.

[4] Simion Florea Marian, Naşterea la români, Bucureşti, Editura Saeculum I.O., 2000, p. 14.

[5] Toader Nicoară, op, cit., p. 137.

[6] Simion Florea Marian, op. cit., p. 13.

[7] Toader Nicoară, op, cit., p. 141.

[8] Ibidem, p. 142.

[9] Ibidem, p. 143.

[10] Simion Florea Marian, op, cit., p. 218.

[11] Ibidem, p. 293.

[12] Zulnia Isăcescu, Sentimentul naţional, în „Revista societăţii corpului didactic din Judeţul Neamţ”, nr. 3-4, 15 decembrie 1898, p. 79, 1897, p. 32.

[13] Constanţa Ghiţulescu, op. cit, în loc. cit. , p. 2.

[14] DJNAN, fond Revizoratul Şcolar Neamţ, D. nr. 435/ 1898, f. 240.

[15]Zulnia Isăcescu, Inaugurarea Şcolii nr. 3 de băieţi din Piatra-Neamţ, în „Revista societăţii corpului didactic din Judeţul Neamţ”, nr. 5-6, 15 ianuarie-15 februarie 1899.

[16] „CP”, 4 februarie 1900.

[17] DJNAN, fond Primăria oraşului Piatra- Neamţ, D. nr. 35/ 1896, f. 1-20.

[18] Idem, D. nr. 3/1908, f. 33.

[19] Zulnia Isăcescu, Ceva referitor la pedepse, în „Revista societăţii corpului didactic din Judeţul Neamţ”, nr. 2, 15 octombrie 1897.

[20] DJNAN, fond Serviciul Sanitar al oraşului Piatra- Neamţ, D. nr. 8/ 1910, f. 21, 22 (vezi Anexele nr. 14 şi 15).

[21] „CP”, 8 martie 1887.

[22] DJNAN, fond Serviciul Sanitar al oraşului Piatra- Neamţ, D. nr. 3/ 1906-1924, f 20, 22, 25.

[23] Ibidem, f. 1-20.

[24] Ibidem, f. 63.

[25] Adrian Majuru, Copilăria la români. Schiţe şi tablouri cu prunci, şcolari şi adolescenţi, Bucureşti, Compania, 2006, p. 50.

[26] DJNAN, fond Primăria oraşului Piatra- Neamţ, D. nr. 13/ 1870, f. 1-5.

[27] P. Flor, op. cit., în loc. cit., p. 210.

[28] DJNAN, fond Primăria oraşului Piatra-Neamţ, D. nr. 3/1908, f. 20.

[29] DJNAN, fond Serviciul Sanitar al oraşului Piatra-Neamţ, D. nr. 3/ 1906-1924, f. 2-35.

whatsapp

aplicatie android ziar neamt

disclaimer ziarpiatraneamt.ro

Citește și
Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata

Acest site folosește cookies. Navigarea în site presupune acceptarea implicită a politicii de confidențialitate. Accept Citește mai mult

Politica de confidențialitate