CEL MAI BOGAT ŞI MAI FRUMOS MUZEU DIN ŢARĂ

Dorim să prezentăm cititorilor un document deosebit întocmit de fostul director al Muzeului Regional de Arheologie Piatra Neamţ, preotul C. Matasă, acum 66 de ani, mai precis în anul 1949, intitulat „Memoriu asupra activităţii Muzeului Arheologic din Piatra Neamţ şi câteva din nevoile mai de frunte ale acestei instituţii”. Materialul în discuţie se adresează organelor culturale locale şi regionale pentru susţinerea financiară a activităţii muzeului din urbea de la poalele Pietricicăi, inclusiv a săpăturilor arheologice în impas în această perioadă.
Preotul arheolog se adresează diriguitorilor culturii din această zonă, spunând printre altele că „Dacă bogăţia Monumentelor Istorice ca şi uimitorul pitoresc al monumentelor naturii” din această parte de loc, au dus departe faima judeţului Neamţ, foarte puţini sunt însă cei care ştiu că ţinutul Neamţului „ascunde în tainele pământului comori nepreţuite” din viaţa omenirii ce dăinuie pe meleagurile noastre cu patru – cinci mii de ani în urmă. Dar şi mai necunoscut e însă faptul că o bună parte din aceste comori – după osteneli îndelungate şi fără odihnă – se găsesc adunate într-un Muzeu Arheologic din Piatra Neamţ.
În continuare arheologul pietrean mai adaugă: „Spre a nu se zice însă că, noi cei de aici, ne supraestimăm valorile, vom lăsa să vorbească câţiva din cei mai cunoscuţi oameni de specialitate, care au vizitat acest muzeu. Astfel, un profesor universitar şi reputat om de specialitate spune între altele: s-a scos la lumină un impresionant număr de splendide vase de tip Cucuteni, care alcătuiesc astăzi în Piatra, cel mai bogat şi mai frumos Muzeu din ţară”. Un alt profesor universitar şi membru al Institutului de Filozofie şi Istorie scrie: „Pot mărturisi fără exagerare că Muzeul din Piatra este Muzeul de preistorie cel mai interesant din România” şi exemplele ar putea continua cu cele ale arheologilor străini, tot atât de elogioşi la adresa instituţiei muzeistice pietrene.
Totodată se menţionează colecţiile muzeului ce „cuprind în primul loc un material divers şi în special ceramică aparţinând complexului de civilizaţie tip Cucuteni – Tripolyje, care în neolitic – epoca pietrei lustruite – caracterizează sud-estul Europei şi îndeosebi Moldova şi Ucraina. Se pot admira aici înfăţişate în chip ştiinţific şi foarte bine păstrate, toate fazele şi grupele acestei culturi de mare strălucire într-o aşa de îndepărtată vreme – circa 2500 ani înainte de Hristos – şi anume cultura de tip Precucuteni, tipul de stil A-B şi B, alături de un material ceva mai redus din cultura C, cum şi material din epoca bronzului, a fierului şi din medieval”.
După acest entuziast căutător de „comori de civilizaţie subpământene”, lăcaşul muzeistic local „nu este numai o carte deschisă de o mare valoare pentru specialişti, în atâtea probleme controversate, ci şi o vatră de lumină pentru atâta lume dornică de a-şi îmbogăţi cunoştinţele în ce priveşte trecutul îndepărtat al omenirii: problema uneltei ca principală pârghie în desfăşurarea civilizaţiei, problema hranei şi îmbrăcămintei omului primitiv, al organizaţiei lui sociale – comunitate de bunuri, matriarhat, artă, credinţe etc. – găsesc pentru oricine aici, cele mai preţioase elemente de înţelegere, fapt ce a dus, prin varietatea exponatelor şi explicaţiile necesare” date de muzeografi, la un mare număr de vizitatori (300 pe lună în vara lui 1950 – n.n.). Sunt menţionaţi vizitatori nu numai din partea locului, ci şi din Bucureşti, Iaşi, Sibiu, Târgovişte, Suceava, Paşcani, Turnu Severin, Focşani, Mediaş, Bacău, Odobeşti etc.
Directorul muzeului cere în final, fonduri mai consistente pentru dezvoltarea cercetării arheologice din întreaga regiune subcarpatică a Moldovei, adică din Neamţ, Bacău, Roman şi Baia, stagnată în anii 1949-1950, iar întregul material arheologic descoperit „să se adune în muzeul din Piatra şi să nu mai fie îndrumat la Muzeul de antichităţi din Bucureşti, întrucât la un moment dat din săpăturile în colectiv, la care a participat şi C. Matasă nu s-a dat nici un obiect!”.
Concluzia acestuia este că „dacă Muzeul nostru nu poate găsi în localitate mijloacele necesare pentru a îşi continua activitatea, care a dat până în prezent surprinzătoare rezultate, ar însemna să fie condamnat la o stare de lâncezeală, păgubitoare şi pentru ştiinţă ca şi pentru public”. Avea dreptate entuziastul arheolog!
Dar spre cinstea muzeografilor din acea perioadă, lăcaşul urmelor strămoşilor a mers înainte cu faimă în ţară şi nu numai, aşa cum ne-o confirmă documentele de arhivă, presa şi memorialistica timpului.

Prof. Radu Gheorghe