Când iubirea devine mărturisire și mărturisirea devine jertfă

„Fiți dar următori lui Dumnezeu, ca niște fii iubiți, și umblați întru iubire, precum și Hristos ne-a iubit pe noi și S-a dat pe Sine pentru noi.”(Efeseni 5, 1-2)

Ziua în care Biserica îi pomenește pe Sfântul Sfințit Mucenic Zenovie, episcopul Ciliciei, și sora sa, Sfânta Muceniță Zenovia, împreună cu Sfântul Apostol Cleopa, așază înaintea noastră o teologie profundă a mărturisirii. Sunt chipuri diferite ale aceleiași fidelități: episcopul care își pune viața în slujba Bisericii, sora care împărtășește aceeași mărturisire până la moarte și ucenicul care Îl recunoaște pe Hristos în lumina Învierii.

În tradiția Bisericii, sfinții nu sunt simple personaje ale trecutului. Ei constituie memoria vie a Evangheliei, pentru că ceea ce Hristos a poruncit, ei au transformat în existență. Prin viața lor, dogma devine faptă, credința devine caracter, iar iubirea devine jertfă.

Într-o epocă în care credința este adesea redusă la identitate culturală, acești sfinți ne amintesc că a fi creștin înseamnă, înainte de toate, a aparține lui Hristos.

Zenovie – episcopul care a înțeles că păstorirea înseamnă jertfă

Sfântul Zenovie a trăit în cetatea Egeea din Cilicia, în timpul persecuțiilor împotriva creștinilor și a fost rânduit episcop al comunității creștine de acolo.

Tradiția hagiografică îl prezintă ca pe un om bogat în virtuți și milostenie, care și-a pus bunurile în slujba celor săraci și a transformat responsabilitatea sa în slujire.

Aici întâlnim una dintre cele mai importante definiții ale episcopatului: episcopul nu este stăpânul unei comunități, ci slujitorul ei.

Hristos îi spune lui Petru:„Paște mielușeii Mei… Paște oile Mele.”(Ioan 21, 15-17)

Verbul este esențial: „paște”.

Nu „stăpânește”.

Nu „domină”.

Nu „impune”.

Ci hrănește, păzește, vindecă și conduce către Hristos.

Autoritatea care se convertește în iubire

În logica Evangheliei, autoritatea este legitimă numai atunci când devine slujire.

De aceea, episcopul este icoană a lui Hristos-Păstorul.

Sfântul Apostol Petru îi îndeamnă pe păstorii Bisericii:

„Păstoriţi turma lui Dumnezeu, dată în paza voastră, cercetând-o, nu cu silnicie, ci cu voie bună, după Dumnezeu, nu pentru câştig urât, ci din dragoste;Nu ca şi cum aţi fi stăpâni peste Biserici, ci pilde făcându-vă turmei.”(1 Petru 5, 2-3)

Sfântul Zenovie a întruchipat această formă de autoritate.

El nu și-a păstrat viața pentru sine.

A înțeles că darurile primite de la Dumnezeu trebuie transformate în dar pentru ceilalți.

Milostenia – forma concretă a iubirii

Tradiția îl prezintă pe Zenovie drept un mare iubitor al săracilor.

Această dimensiune nu este secundară.

În creștinism, iubirea lui Dumnezeu și iubirea aproapelui nu pot fi despărțite.

Sfântul Apostol Ioan spune:„Cel ce nu iubește pe fratele său, pe care l-a văzut, pe Dumnezeu, pe Care nu L-a văzut, nu poate să-L iubească.”(1 Ioan 4, 20)

Milostenia devine astfel o epifanie a credinței.

Omul sărac nu este doar obiect al carității.

Este locul în care Hristos Se face întâlnit.

Mântuitorul spune:„Întrucât ați făcut unuia dintre acești frați ai Mei, prea mici, Mie Mi-ați făcut.”(Matei 25, 40)

Zenovia – sfințenia împărtășită

Un element deosebit de profund al tradiției este faptul că Zenovie nu este pomenit singur.

Alături de el stă sora sa, Zenovia.

Această asociere ne descoperă frumusețea unei familii care nu a transformat credința într-o realitate privată.

Au existat familii în care Evanghelia a devenit limbaj comun.

Au existat frați și surori care s-au întărit reciproc în credință.

În cazul lui Zenovie și al Zenoviei, legătura de sânge devine și legătură în mărturisire.

Familia ca loc al vocației

Familia creștină nu este doar locul în care oamenii locuiesc împreună.

Ea poate deveni primul spațiu al vocației.

În familie învățăm:

să iertăm,

să slujim,

să ne rugăm,

să răbdăm,

să iubim.

De aceea, familia este una dintre primele școli ale sfințeniei.

Sfântul Apostol Pavel vorbește despre credința transmisă între generații în cazul lui Timotei:„Îmi aduc iarăşi aminte de credinţa ta neprefăcută, care, precum s-a sălăşluit întâi în bunica ta Loida şi în mama Eunichi, tot aşa, sunt încredinţat, că şi întru tine.”(2 Timotei 1, 5)

Credința nu se transmite doar prin cuvinte.

Se transmite prin exemplu.

Mucenicia – iubirea care refuză să se negocieze

Zenovie și Zenovia nu au primit cununa muceniciei pentru că ar fi căutat suferința.

Mucenicul nu caută durerea.

Caută fidelitatea.

În fața autorității care îi cere să renunțe la Hristos, mucenicul descoperă că există ceva mai important decât propria conservare: adevărul.

Mântuitorul Hristos  spune:„Nu vă temeți de cei ce ucid trupul, iar sufletul nu pot să-l ucidă.”(Matei 10, 28)

Această frază nu relativizează viața biologică.

Arată însă că existența omului are o dimensiune care depășește moartea.

Martiriul ca mărturie a Învierii

Mucenicul este, prin definiție, martor.

În limba greacă, martys înseamnă „martor”.

De aceea, martiriul nu este doar suferință.

Este mărturie.

Mucenicul spune prin moartea sa:

Hristos este viu.

Învierea este reală.

Moartea nu are ultimul cuvânt.

Sfântul Apostol Pavel scrie:„Unde este, moarte, biruința ta?”(1 Corinteni 15, 55)

Mucenicul își asumă această perspectivă eshatologică.

Sfântul Apostol Cleopa – drumul spre recunoașterea lui Hristos

În aceeași zi, Biserica îl pomenește pe Sfântul Apostol Cleopa, unul dintre cei doi ucenici cărora li S-a arătat Hristos cel Înviat pe drumul către Emaus.

Relatarea Sfântului Evanghelist Luca constituie una dintre cele mai profunde teologii ale întâlnirii cu Hristos cel Înviat.

Cei doi ucenici merg triști.

Au văzut moartea Învățătorului lor.

Speranța lor pare distrusă.

Și tocmai atunci Hristos Se apropie de ei.

Dar:„Ochii lor erau ținuți ca să nu-L cunoască.”(Luca 24, 16)

Această frază are o profunzime extraordinară.

Hristos este prezent.

Dar omul nu Îl recunoaște.

Hristos este uneori mai aproape decât credem

Această scenă din Emaus este o icoană a existenței umane.

Există momente în care omul merge prin viață convins că Dumnezeu a plecat.

Se roagă și nu simte răspuns.

Suferă și nu înțelege.

Plânge și crede că cerul tace.

Dar Evanghelia spune ceva extraordinar: Hristos merge alături de el.

Problema nu este întotdeauna absența lui Dumnezeu.

Uneori este incapacitatea noastră de a-L recunoaște.

Cuvântul care încălzește inima

Pe drumul Emausului, Hristos le tâlcuiește Scripturile.

Iar ucenicii mărturisesc:„Oare nu ardea în noi inima noastră când ne vorbea pe cale și când ne tâlcuia Scripturile?”(Luca 24, 32)

Aici descoperim o adevărată teologie a Scripturii.

Cuvântul lui Dumnezeu nu este doar informație religioasă.

El este Cuvânt viu, capabil să transforme inima.

Sfânta  Scriptura devine loc al întâlnirii cu Hristos.

Fericitul  Ieronim avea să formuleze mai târziu celebrul principiu:„Necunoașterea Scripturilor înseamnă necunoașterea lui Hristos.”

Această afirmație trebuie înțeleasă în cadrul întregii Tradiții a Bisericii.

Frângerea pâinii – recunoașterea euharistică

Momentul culminant al drumului spre Emaus este „frângerea pâinii”.

„Și, când a șezut împreună cu ei la masă, luând El pâinea, a binecuvântat și, frângând, le-a dat lor. Și s-au deschis ochii lor și L-au cunoscut.”(Luca 24, 30-31)

Această scenă are o profundă rezonanță euharistică.

Biserica a văzut dintotdeauna în „frângerea pâinii” una dintre imaginile biblice majore ale Sfintei Euharistii.

Hristos este recunoscut în comuniunea euharistică.

De aceea,   Sfânta Euharistie nu este o simplă comemorare.

Este întâlnire reală cu Hristos cel răstignit și înviat.

De la tristețe la misiune

Cei doi ucenici pornesc spre Emaus cu tristețe.

După întâlnirea cu Hristos, se întorc la Ierusalim.

Aceasta este transformarea esențială: întâlnirea cu Hristos schimbă direcția drumului.

Creștinul nu poate rămâne același după o întâlnire autentică cu Dumnezeu.

Dacă Liturghia se termină și viața rămâne neschimbată, ceva esențial nu a fost încă înțeles.

Euharistia trimite.

Rugăciunea trimite.

Cuvântul trimite.

Credința devine mărturie.

Trei sfinți, trei drumuri, un singur Hristos

Zenovie ne învață slujirea.

Zenovia ne învață fidelitatea.

Cleopa ne învață recunoașterea lui Hristos cel Înviat.

Împreună formează o pedagogie completă:

• slujește;
• mărturisește;
• recunoaște-L pe Hristos în Cuvânt și în Sfânta Euharistie.

Aceasta este viața creștină.

Ce ne spun sfinții unei lumi obosite?

Lumii contemporane, Sfântul Zenovie îi spune că autoritatea fără iubire devine dominație.

Zenovia mărturisește că adevărul nu poate fi negociat atunci când este vorba despre Hristos.

Cleopa ne spune că Dumnezeu poate merge lângă noi chiar atunci când nu Îl recunoaștem.

Iar împreună ne învață că omul nu poate trăi fără sens.

Fără Hristos, succesul devine gol.

Posesiunea devine povară.

Puterea devine dominație.

Libertatea fără responsabilitate devine abuz.

Iubirea devine instabilă.

Dar în Hristos toate se ordonează.

În loc de încheiere – când inima începe din nou să ardă

Sfântul Sfințit Mucenic Zenovie a transformat episcopatul în slujire și moartea în mărturisire.

Sfânta Zenovia a arătat că iubirea față de Hristos poate fi mai puternică decât frica de moarte.

Sfântul Apostol Cleopa ne-a lăsat imaginea unui om care merge trist pe drum și descoperă, la capătul lui, că Hristos nu l-a părăsit niciodată.

Poate aceasta este cea mai frumoasă veste pentru omul contemporan.

Mântuitorul     Hristos merge încă pe drumurile noastre.

Merge cu omul care plânge.

Merge cu cel care nu mai înțelege.

Merge cu cel care se simte singur.

Merge cu cel care a pierdut pe cineva drag.

Merge cu cel care se întreabă dacă mai există sens.

Uneori nu-L recunoaștem.

Dar El rămâne.

Și ne vorbește prin Scriptură.

Și ne încălzește inima.

Și ne cheamă la Biserică.

Și Se dăruiește în Euharistie.

Iar atunci când ochii ni se deschid, descoperim că drumul pe care l-am crezut drum al abandonului a fost, în realitate, drumul pe care Dumnezeu a mers alături de noi.

De aceea, ziua Sfântului Zenovie, a Sfintei Zenovia și a Sfântului Cleopa nu este doar o comemorare a trecutului.

Este o chemare prezentă:

să slujim asemenea lui Zenovie,

să rămânem credincioși asemenea Zenoviei,

să-L recunoaștem pe Hristos asemenea lui Cleopa.

Pentru că Biserica nu trăiește din amintirea unor oameni care au fost cândva sfinți.

Trăiește din mărturisirea că Hristos este viu.

Iar dacă Hristos este viu, atunci niciun drum nu este definitiv pierdut, nicio jertfă nu este zadarnică și nicio inimă care Îl caută cu sinceritate nu rămâne fără răspuns.

„Doamne, rămâi cu noi, că este spre seară și s-a plecat ziua.”(Luca 24, 29)

Aceasta este rugăciunea Bisericii.

Aceasta poate deveni și rugăciunea inimii noastre.

Rămâi cu noi, Hristoase.

Pentru că numai în lumina Ta drumul nostru își descoperă sensul, iar inima, asemenea inimii ucenicilor de la Emaus, începe din nou să ardă.

Preot Nicău Nicolae