Când casetofonul pornea jocul: calculatorul HC, televizorul alb-negru și magia unei generații

Pe masă era un calculator care semăna mai degrabă cu o tastatură mare. În față, televizorul familiei – uneori un Sport sau un Diamant alb-negru. Lângă ele, un casetofon.

Pentru un copil de astăzi, ultimul obiect pare complet nelalocul lui. Ce treabă putea avea un casetofon cu un joc pe calculator?

Ei bine, fără el, de multe ori nu exista joc.

În România anilor ’80 și la începutul anilor ’90, pentru cei care au avut acces la un calculator din familia HC, acesta era unul dintre ritualurile firești ale copilăriei: puneai caseta, porneai casetofonul și așteptai ca jocul să se încarce.

Nu exista „click și play”. Uneori treceau câteva minute bune până când aflai dacă vei putea juca.

Televizorul din casă devenea monitor

Calculatoarele HC – prescurtare de la „Home Computer” – au fost produse în România de Întreprinderea de Calculatoare Electronice Felix din București. Un istoric relevant poate fi găsit aici.

Unul dintre cele mai cunoscute modele a fost HC-85, apărut în 1985. Nu avea monitor propriu. Se conecta la televizor.

Iar aceasta nu era o soluție improvizată de câțiva pasionați. Calculatorul fusese conceput pentru a putea funcționa astfel, inclusiv cu televizoare alb-negru.

Muzeul virtual dedicat calculatoarelor românești al Universității Politehnica București documentează utilizarea HC-urilor atât în locuințe, cât și în școli. În mărturiile despre primele laboratoare de informatică apar exact imaginile pe care mulți români și le amintesc: calculatoare HC, televizoare Sport și casetofoane așezate lângă ele.

Pentru câteva ore, televizorul familiei nu mai era televizor. Devenea fereastra către joc.

Dar cum putea fi un joc pe o casetă?

Aici începe partea care pare aproape imposibilă pentru cine a crescut cu telefonul mobil, PC-uri sau laptopuri de ultimă generație, PlayStation.

Caseta era una audio obișnuită. Numai că pe bandă nu era neapărat muzică. Puteau fi înregistrate și datele unui program.

Dacă puneai o asemenea casetă într-un casetofon și o ascultai, auzeai un șir de țiuituri, bâzâituri și zgomote electronice.

Pentru urechea omului nu însemnau mare lucru. Calculatorul însă le putea „citi”. Casetofonul era conectat printr-un cablu la HC, jocul era găsit pe bandă, se pornea încărcarea și apoi se apăsa „Play”. După aceea începea așteptarea.

Zgomotul acela însemna că jocul se încarcă

Pentru cei care au prins perioada, sunetul încărcării de pe casetă este probabil una dintre amintirile cel mai ușor de recunoscut.

Casetofonul țiuia, pe televizor apăreau dungi sau diverse schimbări de imagine și, pentru câteva minute, nu prea aveai ce face. Doar așteptai. Și sperai. Pentru că jocul nu se încărca întotdeauna. Uneori banda nu era citită bine. Uneori caseta era copiată prost. Alteori trebuia să mai reglezi ceva sau să derulezi din nou până la locul potrivit.

După câteva minute puteai descoperi că trebuie să o iei de la capăt. Astăzi, dacă un joc întârzie câteva secunde să pornească, devenim nerăbdători. Atunci, minutele acelea făceau parte din experiență.

O casetă putea însemna mai multe jocuri

Casetele circulau între prieteni, colegi, rude sau pasionați. Se împrumutau și se copiau. Pe aceeași bandă puteau exista mai multe jocuri, unul după altul. Dacă aveai un casetofon cu contor, puteai nota aproximativ locul unde începea fiecare.

Jocul nu apărea într-un meniu pe ecran. Îl căutai derulând caseta. Uneori nimereai exact. Alteori începeai încărcarea și descopereai că ai ajuns la alt program. Iar dacă banda fusese copiată de câteva ori, exista întotdeauna suspansul: oare mai merge?

Jocurile nu arătau spectaculos. Dar nici nu trebuia

Grafica era formată din puțini pixeli, culorile erau limitate, iar sunetele erau simple. Pe un televizor alb-negru nici măcar culorile nu existau.

Și totuși, pentru copilul care vedea pentru prima dată că poate controla un personaj de pe ecran, toate acestea erau detalii fără importanță.

HC-urile românești erau compatibile cu celebrul ZX Spectrum britanic, astfel că pe casete au circulat numeroase jocuri create pentru acea platformă. În amintirile foștilor utilizatori apar titluri precum Dizzy, Saboteur, Lode Runner, Chuckie Egg sau 1942.

Televizorul, tastatura și casetofonul

Pentru cine nu a prins perioada, cel mai simplu mod de a înțelege sistemul este acesta: calculatorul era, în mare parte, în carcasa tastaturii. Televizorul era ecranul. Iar casetofonul era locul de unde venea jocul.

Porneai toate cele trei aparate. Puneai caseta. Găseai jocul. Apăsai „Play”. Apoi camera se umplea de zgomotul acela electronic ciudat. Și așteptai.

Poate că tocmai această așteptare explică de ce amintirea a rămas atât de vie. Astăzi avem mii de jocuri la câteva secunde distanță. Atunci puteai avea doar câteva casete într-un sertar. Dar una dintre ele putea transforma televizorul alb-negru din sufragerie într-o lume în care intrai pentru prima dată.

Și când, după câteva minute de țiuituri și dungi pe ecran, jocul apărea în sfârșit, bucuria era cu atât mai mare. Pentru că înainte să te joci, trebuia mai întâi să reușești să-l pornești.

Tentația este să privim HC-ul astăzi ca pe o consolă primitivă. Nu era. Calculatoarele fuseseră gândite și pentru educație. Copiii puteau învăța să programeze, iar în școli existau cercuri și laboratoare de informatică în care asemenea aparate reprezentau primul contact cu programarea.

HC a avut, de altfel, o răspândire importantă în învățământ. Dar jocurile aveau un avantaj extraordinar: făceau calculatorul fascinant. Copilul care voia doar să conducă o mașinuță, să treacă un personaj printr-un labirint sau să termine un nivel descoperea, fără să-și dea seama, cum funcționează tastatura, cum se încarcă un program și poate, în cele din urmă, cum poate scrie el însuși câteva comenzi.

Pentru unii, de acolo a început o profesie. Pentru alții, a rămas o amintire care nu poate fi înlocuită cu experiențele de astăzi.