Avocatul Statului contra Sănătății noastre

Pe Renate Weber, alături de Norica Nicolai, nu puțini am privit-o, am apreciat-o drept o doamnă de forță a liberalismului. Expunea o claritate distinsă în discurs, în conduită. Prin comparație cu grosul corifeilor toxici ai intereselor Grupului Global Soros, îi venea natural orice abordare pe seama statului de drept, a europenismului profund, a societății deschise. Preluarea funcției de Avocat al Poporului, eliberată de stăpânirea lui Victor Ciorbea, părea glazurată cu încredere. Dezamăgirea e dureroasă. Dintre intențiile și acțiunile sale, una le întrece pe toate. E vorba de construirea argumentației pentru sesizarea din oficiu a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a OUG care dă startul reformării profunde a sistemului național de Sănătate, astfel încât pacientul să fie pus – în sfârșit! – în centrul activității.

În condițiile în care, după re-audierea de miercuri, 19 februarie, ministrul re-desemnat al Sănătății n-a primit avizul comisiilor pralamentare de specialitate reunite, e de așteptat ca în zilele următoare Weber să re-apară în forță pe firmament. E sub presiune deoarece, de duminică seară încoace, Victor Costache a câștigat semnificativ ca imagine și credibilitate în urma aparițiilor în emisiuni de televiziune. Cea de la Realitatea PLUS merită căutată pe internet, pe undeva. Dacă nu, câteva clarificări pe înțelesul tolontanilor sunt disponibile aici

 ● Când ordonanța e mai bună decât legea și face bine la competiție

Liberalizarea accesului la programele naționale de sănătate, spunea Renate Weber la finele lui ianuarie, contribuind iresponsabil la înspăimântarea românilor, ar permite clinicilor și spitalelor private să acceseze oricând fonduri bugetare. Nici vorbă de așa ceva. Imediat adăuga că modificările, în direcția modernizării Legii nr. 95, trebuie operate musai prin lege. Cu avize peste avize, consultări și dezbateri, accentul căzând pe dezbaterile parlamentare. Adică taman pe panarama consacrată în atâtea și atâtea rânduri ca aberantă și distructivă. Lista de legi măcelărite în Parlament de nu mai semănau cu proiectul inițial, sau proiectele importante lăsate la putrezit în sertare, alcătuiesc o bibliografie consistentă, generoasă în a inspira lucrări științifice despre cum NU se legiferează. Arhiva asta neagră n-o emoționează defel pe fosta speranță liberală. În ideea de a impresiona și a da consistență intențiilor anunțate, completa ea repede în ianuarie, în rol de Bogdan Chirițoiu (președintele Consiliului Concurenței – n.a.) cu fustă: „Este nevoie de condiții clare astfel încât să existe o competiție corectă între cele două tipuri de entități (de stat și private – n.a.)”. Se întâmpla, coincidență (?), în ziua când Remus Borza, consilier onorific al premierului Ludovic Orban, îi lua apărarea public ministrului Victor Costache.

Partea cu competiția este desăvârșit de năucitoare. Exact competiție n-a existat până acum, iar sistemul de stat a trăit dintr-o interminabilă favorizare hoțească, dacă nu criminală cu totul.

Weber, articulând ca după dictare, insistă cu o teza falsă, arhicunoscută din zilele de vârf de sarcină ale șarjelor împotriva ministrului Costache, anume a pericolului ca sume mari de bani să fie decontate de către privați. Interesant, de banii cvasimonopolizați de către stat îi pasă, nu de sănătate. Vezi bine, privații nu văd decât profitul din business, nu utilizează SEAP, SICAP sau cum s-o chema sistemul electronic de acoperit achiziții publice aranjate. Identitatea privaților luați în colimator n-o știe din simplul motiv că lista admișilor la finanțare liberalizată nu există.

● Favorizarea reală era invers până acum

Dacă banii urmează pacientul, înseamnă în primul rând că scăpăm atât de abuzul de poziție dominantă a statului, cât și de persecutarea românilor lipsiți de resurse financiare suficiente ca să plătească integral factura la privat, pentru început numai și numai în cadrul unor programe naționale critice. Nu rezultă de nicăieri că spitalele de stat, primind mai puțini bani din acele programe, n-or să aibă de unde susține dezmățul cu salariile personalului medical mărite excesiv, completate de sporuri discutabile și veniturile din gărzi, de tichetele de vacanță și norma de hrană. Graficul de mai jos (click pentru a mări), împrumutat de la un site dedicat Capitalei, lămurește cum circulă banii în sistemul de Sănătate pe zona de spitale publice de stat.

La stat se primesc bani curent din Fondul Național Unic de Asigurări de Sănătate și Bugetul de Stat, de la autoritățile locale, bașca felurite donații, sponsorizări și venituri proprii. (Cu finanțările de dezvoltare din fonduri europene e altă discuție.) La privat, excepțiile prinse în unele contracte cadru aproape miraculoase încheiate cu CNAS sunt subțirele, plus că standardele de cost practicate n-au legătură cu realitatea.

La privat n-au crescut salariile, nu se se acordă favoruri nejustificate. Nu trebuie uitat că la stat ponderea cheltuielilor salariale sare de 80%, ba există informații că destui au trecut de 90%. Din diferență știm ce primim. La privat, luând ca exemplu un spital mare, transformat în dușman al poporului în săptămânile din urmă, ponderea e de regulă e pe la 50%, abia recent a atins 55%. Încă ceva, privatul plătește tot. Cei de stat sunt dispuși, oare, să dezbată public măcar privilegiile dinspre dările locale, dacă e să discutăm despre competiție corectă? Ar încăpea o comparație între infecțiile intraspitalicești și ce-i pui pacientului în farfurie? Cine e favorizatul devine o întrebare cu răspuns categoric cunoscut.

Inutil de provocat, în aceste condiții, o altă comparație. Renate Weber arată cu degetul la privații care nu-s obligați să folosească sistemul electronic de achiziții publice. E de noaptea minții, una fără Lună și în plină expansiune orară. Orice comparație între prețurile de achiziții și calitatea cumpărăturilor e lipsită de sens. Urcând la mize mari, n-am auzit ca privații să dea șpagă când se dotează cu aparatură și echipamente performante, scumpe. După ce le aduc, le folosesc. Nu zac abandonate pe te miri unde, nu le strică niște tinere speranțe medicale guralive.

● Normativele blestemate de personal rezistă

Departe acum gândul de-a aluneca în partea cealaltă, demonizând clinicile și spitalele de stat la grămadă. În România funcționează unități de toată cinstea și profesionalismul, câteva indiscutabil peste nivelul de performanță al celor particulare. Drama e că nu fac față, iar subfinanțarea sistemului și organizarea proastă, în principal, le omoară cu zile activitatea.   

Onor victimizaților le e imposibil să-și optimizeze peste noapte schemele aberante de personal nici dacă ar vrea. Nu-i lasă Statul. Deși românului i se indică să înjure direct casele județene de sănătate și pe cea națională, acestea n-au cum interveni singure. A reconfirmat-o zilele trecute, într-o discuție telefonică, dr. Adela Cojan, șefă a CNAS din noiembrie 2019. E acel personaj plasat instantaneu în lista de ținte naționale pe motiv că vine de la Sibiu și are legătură cu Polisano și ministrul. Două mandate de director general (2005-2008 și 2009-2012) al CJAS Sibiu fără a fi afiliată politic, alte două „runde” de director medical (1999-2005 și 2008-2009), plus calificarea certificată în sănătate publică și cariera universitară, n-au emoționant câtuși de puțin pe teroriștii publici care-l speriau pe pașnicul român cu privatizarea mascată a sistemului de sănătate publică.

Simpla tentativă de parcurgere a teancurilor de ordine de ministru al sănătății publice referitoare la schemele de încadrare și timpii de muncă în spitalele de stat, împreună cu cele semnate alături de președinții CNAS, este descurajantă. Supra-reglementările și supra-birocrația domnesc netulburate. Imaginați-vă că au normat inclusiv personalul centralei telefonice! Nenorocirea cu auxiliari și TESA fără număr nu are șanse de a fi lichidată altfel decât printr-o reformă radicală, chirurgicală, ca-n vechea poveste cu tăiatul cozii câinelui, de pe timpul lui Dinu Patriciu. Ludovic Orban știe. Esențial pentru început și în continuare, pe lângă sprijinul politic, este ce a subliniat dr. Cojan: parteneriatul eficient cu ministrul Sănătății. Îl are și nu e suficient, căci avem un alt ministru de neocolit, al Finanțelor. Cu actualul, într-un târziu, s-o găsi vreo soluție… sănătoasă. Bugetele stau, din nefericire, în pixul lui Florin Cîțu chiar și după ce s-a descalificat definitiv. El, cu gura-i personală, a rostit următoarele într-un interviu la adevarul.ro: „Trebuie să avem curajul să spunem că este momentul ca sectorul privat să fie prioritatea Zero în România, și nu Învățământul, nu Sănătatea”.

● Schemele de finanțare blestemate au leac rapid

Insistând pe zona de finanțare a Sănătății, regăsim limbajul păsăresc din domeniu. În ani, au încâlcit-o așa de tare încât mulți din sistem își prind urechile dacă trebuie să descrie ce-i cu TCP și DRG. Pe portalurile dedicate scrie cam la fel: „Tariful pe caz ponderat (TCP) înseamnă valoarea de rambursare a unui caz ponderat la nivel de spital, adica a unui caz externat ajustat cu complexitatea relativă a acestuia în raport cu celelalte cazuri. Complexitatea cazului este exprimată de valoarea relativă a grupei de diagnostic în care acel caz se clasifică. Finanțarea spitalelor pe baza clasificării pacienților externați în grupe de diagnostice (DRG) s-a realizat începand cu anul 2003 la 23 de spitale care au făcut parte din proiectul pilot (…)”. Ați înțeles ceva? Noroc că nu e locul, nu e momentul descrierii caracteristicilor modelului de finanțare, cu indicii de complexitate și algoritmii asociați, cu clasificări de spitale ș.a.m.d.

În sprijin lămuritor, în schimb, pe fondul destabilizării produse de majorările salariale la personalul medical, a venit șefa Casei Naționale. „Tarifele pe caz ponderat trebuie urgent redimensionate. Să rămână numai pentru servicii medicale, iar ce înseamnă plata cheltuielilor de personal, dacă așa a vrut statul român, să rămână în seama statului. Sunt alte țări care așa fac. Utilizează sistemul DRG nu pentru plata spitalelor și a cheltuielilor de personal, ci numai pentru plata serviciilor medicale din spitale. S-a denaturat morbiditatea spitalizată în România tocmai datorită faptului că spitalele au fost nevoite să-și completeze foile de observații clinică generală cu cât mai multe diagnostice și boli asociate și comorbidități ca să crească artificial indicele de complexitate al cazurilor tratate”, a explicat în exclusivitate dr. Adela Cojan. Acum înțelegem toți, soluții există.

N-o să credeți, există soluții inclusiv pentru finanțarea medicamentelor scumpe, de inovație. Aceste molecule nou apărute, precum cele destinate patologiei oncologice complexe, cu felurite metastaze, pot ajunge la bolnavi. Mecanismul birocratic de introducere în piață, unul ostil bolnavilor, e urmat de o morișcă a contractelor care merg în prezent până la aberația ca plata să se facă numai în momentul în care pacientul va fi vindecat. De parcă nu au auzit de ameliorare, de parcă eșecuri inerente nu există în lume.

Pe partea de subfinanțare știm cum stăm. „Suntem țara din UE cu cel mai mic procent de contribuție la asigurări sociale de sănătate, respectiv 10,7%, media europeană fiind la 14%”, fără a insista pe mizeria de procente din PIB alocate finanțării sistemului sanitar, după cum reamintea președintele CNAS la o conferință recentă, unde a reluat și tema sensibilă a asigurărilor private de sănătate. Temă care se intersectează cu coplata aruncată de PSD pe piață, anul trecut, fără a propune un cadru corect de finanțare dintr-o asigurare complementară sau alte instrumente consacrate în lumea normală.

Important este că drumul de parcurs începe a se deschide. Ca dovadă, dr. Cojan a cerut un audit la CNAS. Ceea ce deranjează înfiorător.

Un audit la Avocatul Poporului, autoritate publică autonomă şi independentă faţă de orice altă autoritate publică, ar fi interesant. Că nu se poate face sau de ce nu se face dacă se poate, e lipsit de importanță la ce vremuri trăim. Într-o clipă ni s-ar aminti că nimeni nu îl poate obliga să se supună instrucţiunilor sau dispoziţiilor sale. Așa scrie la lege. În aceeași lege dedicată, cu nr. 35 din 13 martie 1997, la capitolul I, art. 1, al. 1, scrie că instituția „are drept scop apărarea drepturilor și libertăților persoanelor fizice în raporturile acestora cu autoritățile publice”. În raport cu Avocatul Poporului, ca autoritate publică, ne apără cineva? Parlamentul? Curtea Constituțională? Poate în altă viață, dar nu mai devreme de când se va înțelege că spitalul privat este la fel de public ca și cel de stat. Reținem pentru moment comportamentul de Avocat al Statului. Argumentele strâmbe și felul în care lovește direct, cu Constituția în mână, în șansa noastră de-a avea acces la ce n-am sperat ca servicii medicale, în loc să ne apere, îndeamnă pur și simplu la altă liberalizare, a diagnosticului ce i se cuvine doamnei Weber din partea fiecărui român.

Viorel COSMA