ALECU RUSSO – MAGISTRAT LA PIATRA NEAMŢ

„Îi plăcea mai mult cărarea decât cariera”. Alecu Russo, născut în Basarabia la 17 martie 1819 şi decedat în anul Unirii Prin­cipatelor Române, 1859, a fost unul dintre scriitorii de seamă din deceniile cinci şi şase ale veacului XIX.
În scurta sa viaţă, 40 de ani, cel ce a fost prietenul ,,bardului” de la Mirceşti, poetul Vasile Alecsandri, care îi datorează multe din poeziile publicate de acesta în colecţia sa, a făcut carieră în magistratură o bucată de vreme şi în „urbea Piatra”. Documentele vremii îl prez­intă pe autorul „Cântării României” ca judecător, (asesor, mai apoi avocat – n.n.) în aşezarea de pe malul stâng al Bistriţei, unde „îi plăcea mai mult cărarea decât cariera”. Tot aici, cel ce a fost acuzat că „tulbură orânduiala” prin mesajul cuprins în piesele „Băcălia ambiţioasă” şi „Jignicerul Vadră” (ambele pierdute – n.n.) şi surghiunit la Mănăstirea Soveja, în 1846, unde descoperă, printre altele, şi balada „Mioriţa” va redacta primele sale scrieri, cu caracter memorialistic, ce conţin note de călătorie, romantice prin atmosferă, vădind un remarcabil senti­ment al naturii, aşa cum este ,,Piatra Teiului”.
În 1844, când a murit tatăl său, cel ce şi-a făcut studiile în Elveţia şi la Viena, între anii 1829 – 1835, a demisio­nat din magistratură şi „s-a dedat avocaturii, până la sfârşitul vieţii, devenind unul din avocaţii de vază, angajat mai ales în procese comerciale şi de succe­siune”, cum se specifica într-un articol din presa pietreană din 9 aprilie 1939.
Exilat după înăbuşirea revoluţiei de la 1848 din Moldova, trece în Transilvania şi participă alături de alţi revoluţionari moldoveni, la Adunarea de pe Câmpia Libertăţii de Balş, din 3 / 15 mai 1848. Va fi închis şi condamnat la moarte, dar scapă datorită cunoştinţei personale cu Ludovic Kossuth, con­ducătorul revoluţiei din Ungaria.
Pleacă apoi la Paris, alăturându-se luptei politice a emigraţiei româneşti, con­dusă de Nicolae Bălcescu. Revenind în ţară în 1851, se stabileşte la Iaşi, unde, para­lel cu activitatea din avo­catură, va continua şi pe cea literară. Dar, din nou, în 1853, este pedepsit de voievodul Moldovei, Gr. Al. Ghica, cu ridicarea dreptului de a mai profesa, pentru că „s-a sumeţit cu întinderea condeiului a ataca respectul cuvenit autorităţilor”, aşa cum rezultă din documentul aflat în păstrare la Direcţia Judeţeană a Arhivelor Naţionale Neamţ. Logofeţia dreptăţii a comunicat această poruncă domnească „prin ţircularnice, pe la toate tribunalele din capitale şi ţinuturi”, precum şi prin publicarea în foile oficiale.
Cum însă cel care a fost „unul dintre pionierii cri­ticii literare române şi unul dintre primii culegători de poezie populară”, trăia din avocatură, face imediat o jalbă către domn, aşa cum rezultă din documentul din 16 iulie 1853. În urma acestei cereri către domn, pedeapsa i se ridică în vara aceluiaşi an.
Şi încă ceva. Cel ce a fost cunoscut ca un deosebit spirit polemic, atacând „latinismul lui Laurian, italienismul lui Eliade şi analogismul lui Aron Pumnul”, apare în unele publicaţii sau enciclopedii de la sfârşitul veacului XIX şi în primele decenii ale veacului XX, cu numele de naştere Alexandru şi nu Alecu, acesta din urmă fiind considerat diminutiv, aşa cum rezultă din „Minerva Enci­clopedie Română”, Cluj, 1930, pagina 849”.

Prof. Gheorghe Radu