Sic transit gloria mundi – „Așa trece slava lumii”. Deșertăciunea slavei pământești și adevărata slavă înaintea lui Dumnezeu

„Cum puteţi voi să credeţi, când primiţi slavă unii de la alţii şi slava care vine de la unicul Dumnezeu nu o căutaţi?”(Ioan 5, 44)
Există cuvinte care nu îmbătrânesc pentru că ating o rană permanentă a inimii omenești. Sic transit gloria mundi – „Așa trece slava lumii” – este unul dintre ele.
Formula concentrează într-o singură propoziție o întreagă antropologie: ceea ce omul admiră astăzi poate fi uitat mâine; ceea ce pare de neclintit se poate prăbuși; ceea ce primește aplauze poate ajunge tăcere; ceea ce pare extraordinar poate deveni, în timp, doar o amintire.
Dar perspectiva creștină nu se oprește la constatarea că slava lumii este trecătoare.
Evanghelia pune o întrebare mult mai adâncă:De ce caută omul atât de mult slava care trece?
De ce are nevoie să fie văzut?
De ce dorește să fie admirat?
De ce suferă când nu este recunoscut?
De ce își construiește uneori identitatea din titluri, funcții, avere, imagine sau influență?
Și, mai ales, ce se întâmplă cu omul atunci când Dumnezeu nu mai este măsura valorii sale?
Aici începe adevărata problemă.
Nu slava este răul.
Ci slava desprinsă de adevăr.
Nu recunoașterea este păcatul.
Ci transformarea recunoașterii într-o nevoie de care sufletul devine dependent.
Nu demnitatea este deșartă.
Ci înlocuirea demnității primite de la Dumnezeu cu imaginea pe care omul încearcă să o construiască înaintea oamenilor.
Omul creat pentru slavă
La prima vedere, poate părea paradoxal să vorbim despre „slava omului” într-o perspectivă creștină.
Și totuși, Scriptura afirmă ceva extraordinar despre om.
Psalmistul David spune:„Micșoratu-l-ai pe dânsul cu puțin față de îngeri, cu slavă și cu cinste l-ai încununat” (Psalmul 8, 5).
Omul este chemat la slavă.
Problema nu este, așadar, dorința de slavă în sine.
Problema este unde caută omul această slavă.
Dumnezeu l-a creat pe om pentru comuniune cu El și pentru participare la viața dumnezeiască. Slava adevărată nu este o decorație exterioară, ci rodul comuniunii cu Dumnezeu.
Omul păcătuiește atunci când încearcă să obțină de la lume ceea ce numai Dumnezeu îi poate dărui în plenitudine.
Atunci începe înlocuirea.
În locul slavei dumnezeiești apare prestigiul.
În locul asemănării cu Dumnezeu apare imaginea.
În locul sfințeniei apare reputația.
În locul adevărului despre persoană apare ceea ce ceilalți cred despre ea.
Aceasta este una dintre cele mai subtile forme ale înșelării spirituale.
Slava oamenilor și captivitatea privirii celuilalt
Există oameni care nu mai trăiesc înaintea lui Dumnezeu, ci înaintea unei priviri imaginare.
„Ce vor spune?”
„Cum voi fi perceput?”
„Ce impresie voi lăsa?”
„Cum voi apărea?”
„Cine mă va aprecia?”
Întrebările acestea pot deveni o adevărată închisoare interioară.
Omul nu mai acționează potrivit conștiinței, ci potrivit reacției publice.
Nu mai întreabă: „Este bine”
Întreabă: „Este apreciat?”
Nu mai întreabă: „Este adevărat?”
Întreabă: „Este popular?”
Nu mai întreabă: „Este plăcut lui Dumnezeu?”
Întreabă: „Este admirat de oameni?”
Hristos identifică direct această boală a inimii atunci când spune: „Cum puteți voi să credeți, când primiți slavă unii de la alții?” (Ioan 5, 44).
Observația Mântuitorului este de o actualitate extraordinară.
Când omul depinde de aprecierea celorlalți, libertatea lui interioară începe să dispară.
Cel care are nevoie să fie admirat devine vulnerabil la manipulare.
Cel care are nevoie să fie lăudat poate ajunge să facă binele numai dacă este văzut.
Cel care nu suportă anonimatul poate ajunge să confunde vizibilitatea cu valoarea.
Ispita imaginii
Civilizația contemporană a creat o posibilitate pe care generațiile trecute nu au avut-o în aceeași măsură: omul își poate construi și controla imaginea aproape permanent.
Fotografia selectată.
Cuvintele alese.
Locul prezentat.
Succesul afișat.
Momentele frumoase.
Realizările.
Călătoriile.
Întâlnirile.
Toate pot fi transformate într-o narațiune despre sine.
Nu este nimic rău în a împărtăși o bucurie.
Problema apare atunci când omul începe să trăiască pentru imaginea propriei vieți.
Atunci existența se divide.
Există omul real și omul prezentat.
Există viața trăită și viața expusă.
Există adevărul interior și reprezentarea publică.
Această ruptură poate deveni obositoare.
Pentru că omul trebuie permanent să întrețină imaginea.
Evanghelia propune exact contrariul.
Hristos nu îl cheamă pe om să devină impresionant.
Îl cheamă să devină adevărat.
Iar adevărul nu are nevoie de spectacol.
Fariseul și vameșul – două feluri de a sta înaintea lui Dumnezeu
Una dintre cele mai profunde icoane evanghelice ale problemei slavei este parabola vameșului și a fariseului (Luca 18, 9–14).
Fariseul nu vine înaintea lui Dumnezeu fără fapte.
Dimpotrivă, își enumeră virtuțile.
Postește.
Dă zeciuială.
Nu este ca ceilalți.
Dar problema lui este că virtutea a devenit pentru el capital de comparație.
El nu mai stă înaintea lui Dumnezeu pentru a se schimba.
Stă pentru a se confirma.
Vameșul, în schimb, nu are nimic de prezentat.
Nu își construiește imaginea.
Nu se justifică.
Nu compară.
Spune:„Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului!”
Și Hristos afirmă că acesta s-a întors la casa sa mai îndreptat decât celălalt.
De ce?
Pentru că Dumnezeu nu caută o imagine perfectă.
Caută o inimă adevărată.
Aici se află una dintre cele mai puternice lovituri date de Evanghelie vanității religioase.
Poți face fapte bune și să te pierzi prin felul în care te raportezi la ele.
Poți avea o aparență evlavioasă și să nu mai ai smerenie.
Poți vorbi despre Dumnezeu și să cauți, în realitate, propria slavă.
Slava religioasă – una dintre cele mai periculoase ispite
Ispita slavei nu dispare odată cu intrarea omului în Biserică.
Uneori devine mai subtilă.
Omul poate fi mândru de cunoștințele sale teologice.
De numărul de cărți citite.
De cât de bine cunoaște rânduiala.
De cât de mult postește.
De cât de multe rugăciuni spune.
De apropierea sa de anumite persoane.
De funcția pe care o are.
De locul pe care îl ocupă.
De reputația sa de om credincios.
Această ispită este teribilă tocmai pentru că poate îmbrăca haina virtuții.
Sfântul Ioan Scărarul vorbește cu o finețe extraordinară despre slava deșartă și despre felul în care ea poate apărea chiar în lucrurile aparent bune.
Omul poate începe să facă binele pentru Dumnezeu și să ajungă să îl facă pentru propria imagine.
Aici trebuie o mare atenție pastorală.
Nu este suficient să facem binele. Trebuie să cercetăm pentru cine îl facem.
„Să nu știe stânga ta ce face dreapta ta”
Mântuitorul Hristos spune: „Tu însă, când faci milostenie, să nu știe stânga ta ce face dreapta ta” (Matei 6, 3).
Acest cuvânt nu este o invitație la ascunderea oricărui bine.
Este o pedagogie a purificării intenției.
Există un bine care caută binele celuilalt.
Și există un bine care caută propria noastră imagine de oameni buni.
Diferența poate fi aproape invizibilă exterior.
Dar înaintea lui Dumnezeu este fundamentală.
De aceea, discreția poate deveni o formă de asceză.
Să faci un bine pe care nu îl va afla nimeni.
Să ajuți fără să primești mulțumiri.
Să te rogi pentru cineva fără să îi spui.
Să ierți fără să îți construiești identitatea de „om generos”.
Să slujești fără să ceri recunoaștere.
Aceste lucruri vindecă sufletul de dependența de privirea celorlalți.
Slava lumii este instabilă pentru că lumea este schimbătoare
De ce spune tradiția creștină că slava lumii este deșartă?
Nu pentru că lumea creată ar fi rea.
Ci pentru că tot ceea ce aparține ordinii trecătoare nu poate constitui fundamentul ultim al identității.
Astăzi ești lăudat.
Mâine ești uitat.
Astăzi ești căutat.
Mâine ești înlocuit.
Astăzi ești în centrul atenției.
Mâine apare altcineva.
Istoria este plină de nume care au dominat epoci și care astăzi sunt cunoscute doar de specialiști.
Palatele au devenit ruine.
Monumentele au fost acoperite de praf.
Imperiile au dispărut.
Generații întregi au fost uitate.
Acest lucru nu este un motiv pentru nihilism.
Este un motiv pentru discernământ.
Nu trebuie să cerem veșniciei ceea ce aparține prin natura sa timpului.
„Deșertăciunea deșertăciunilor” nu înseamnă disprețuirea creației
Cartea Ecclesiastului spune: „Deșertăciunea deșertăciunilor, toate sunt deșertăciune” (Ecclesiastul 1, 2).
Această afirmație a fost uneori interpretată superficial, ca și cum Biblia ar spune că lumea creată nu are valoare.
Nu aceasta este perspectiva creștină.
Creația este bună pentru că vine de la Dumnezeu.
Problema este absolutizarea ei.
Un lucru bun devine idol atunci când primește locul lui Dumnezeu.
Averea este bună ca mijloc, dar devine periculoasă când devine identitate.
Recunoașterea poate fi legitimă, dar devine robie când devine nevoie.
Frumusețea este un dar, dar devine vanitate când omul se reduce la aparență.
Autoritatea poate fi necesară, dar devine vătămătoare când este folosită pentru autoînălțare.
Cunoașterea este un dar, dar poate deveni prilej de mândrie.
Deșertăciunea nu este obiectul.
Este folosirea greșită a obiectului.
Adevărata slavă nu se construiește, ci se primește
În lumea contemporană, omul este învățat să își construiască brandul personal.
Evanghelia îl învață să primească identitatea sa de la Dumnezeu.
Aceasta este o diferență fundamentală.
„Vedeţi ce fel de iubire ne-a dăruit nouă Tatăl, ca să ne numim fii ai lui Dumnezeu, şi suntem. Pentru aceea lumea nu ne cunoaşte, fiindcă nu L-a cunoscut nici pe El.” (1 Ioan 3, 1).
Adevărata slavă începe aici: omul descoperă că nu trebuie să inventeze o valoare pe care Dumnezeu i-a dăruit-o deja.
Nu trebuie să devină extraordinar pentru a fi iubit de Dumnezeu.
Nu trebuie să fie celebru pentru a avea valoare.
Nu trebuie să fie admirat pentru a fi demn.
Nu trebuie să câștige competiția socială pentru a avea un loc înaintea lui Dumnezeu.
Demnitatea precede performanța.
Aceasta este una dintre cele mai eliberatoare afirmații ale antropologiei creștine.
Hristos – slava care se ascunde
Aici Evanghelia devine paradoxală.
Dacă lumea caută slavă prin înălțare, Hristos Se descoperă prin smerire.
Sfântul Apostol Pavel spune despre Fiul lui Dumnezeu: „S-a deșertat pe Sine, chip de rob luând” (Filipeni 2, 7).
Hristos nu intră în lume printr-o demonstrație de putere omenească.
Nu Se naște într-un palat.
Nu Se înconjoară de elite.
Nu Își construiește o imagine.
Nu urmărește aplauzele mulțimilor.
Iar punctul culminant al acestei „deșertări” este Crucea.
Aici se află paradoxul central al creștinismului: adevărata slavă trece prin smerenie.
Lumea spune: urcă pentru a fi văzut.
Hristos spune: coboară pentru a sluji.
Lumea spune: apără-ți imaginea.
Hristos Se lasă batjocorit.
Lumea spune: câștigă cu orice preț.
Hristos Se dăruiește.
Lumea spune: evită slăbiciunea.
Crucea arată puterea iubirii jertfelnice.
Crucea și răsturnarea criteriilor
Crucea lui Hristos este locul în care criteriile slavei omenești sunt răsturnate.
Ceea ce părea înfrângere devine biruință.
Ceea ce părea rușine devine slavă.
Ceea ce părea sfârșit devine început.
De aceea, Sfântul Apostol Pavel spune:„Iar mie să nu-mi fie a mă lăuda decât numai în crucea Domnului nostru Iisus Hristos” (Galateni 6, 14).
Observăm o transformare extraordinară a noțiunii de laudă.
Creștinul nu se laudă cu ceea ce îl separă de ceilalți.
Se laudă cu Crucea care îi descoperă dependența totală de Hristos.
Adevărata slavă nu este autoafirmare.
Este participare la viața lui Hristos.
Slava care vine după smerenie
În Hristos, Crucea nu este ultimul cuvânt.
După smerirea Sa urmează Învierea și înălțarea.
„Pentru aceea și Dumnezeu L-a preaînălțat și I-a dăruit Lui nume care este mai presus de orice nume” (Filipeni 2, 9).
Această succesiune este fundamentală:smerire – ascultare – Cruce – Înviere – slavă.
Ea reprezintă și drumul creștinului.
Nu putem ajunge la adevărata slavă prin ocolirea smereniei.
Nu există în creștinism o slavă autentică obținută prin autoînălțare.
Adevărata înălțare este darul lui Dumnezeu.
„Cine se smerește se va înălța” (Luca 18, 14).
Să nu confundăm smerenia cu falsa modestie
Smerenia creștină nu înseamnă să negăm darurile primite.
Omul poate recunoaște că Dumnezeu i-a dat inteligență, frumusețe, talent, putere de muncă, vocație, responsabilitate sau capacitate de a conduce.
Problema apare când spune: „Acestea sunt ale mele și mă fac superior.”
Smerenia spune altceva: „Am primit. Și pentru ceea ce am primit voi da socoteală.”
Darul devine responsabilitate.
Talentul devine slujire.
Cunoașterea devine responsabilitate față de adevăr.
Autoritatea devine slujire.
Poziția devine răspundere.
Averea devine posibilitate de bine.
Aceasta este transfigurarea darurilor.
Când omul nu mai suportă anonimatul
Un test spiritual foarte delicat este capacitatea de a face binele fără să fii văzut.
Poți să lucrezi fără aplauze?
Poți să ajuți fără să primești recunoștință?
Poți să fii corect când nimeni nu verifică?
Poți să te rogi când nimeni nu știe?
Poți să ierți fără să primești credit moral?
Poți să fii mulțumit că Dumnezeu știe, chiar dacă oamenii nu știu?
Aici se verifică puritatea intenției.
Pentru că omul care trăiește exclusiv din recunoașterea celorlalți devine dependent de public.
Creștinul este chemat să redescopere libertatea de a fi văzut de Dumnezeu chiar atunci când nu este văzut de oameni.
Judecata lui Dumnezeu nu va fi despre imagine
La Judecată, omul nu va putea prezenta profilul pe care și l-a construit.
Nu vor conta fotografiile.
Nu vor conta titlurile.
Nu vor conta aplauzele.
Nu va conta reputația.
Dumnezeu va privi adevărul persoanei.
Mântuitorul Hristos spune:„Căci nimic nu este ascuns care să nu se dea pe față” (Marcu 4, 22).
Aceasta nu trebuie înțeleasă doar ca amenințare.
Este și eliberare.
În fața lui Dumnezeu, omul nu mai trebuie să joace niciun rol.
Adevărul va fi descoperit.
De aceea, viața duhovnicească este, încă de aici, o pregătire pentru adevăr.
Spovedania este una dintre cele mai puternice forme ale acestei pregătiri.
În Taina Pocăinței, omul renunță la imaginea de sine și se așază înaintea lui Dumnezeu în adevăr.
Nu mai spune:„Eu sunt bun.”
Nu mai spune:„Eu sunt mai bun decât ceilalți.”
Spune:„Doamne, aceasta sunt eu. Vindecă-mă.”
Adevărata slavă este sfințenia
În cultura populară, gloria se măsoară în vizibilitate.
În creștinism, adevărata slavă se măsoară în sfințenie.
Un om poate să nu fie cunoscut de nimeni și să fie foarte cunoscut în cer.
O mamă care se roagă ani întregi pentru copiii ei poate să nu apară nicăieri în istorie.
Un bătrân care își duce suferința cu credință poate să nu fie admirat de nimeni.
Un preot care slujește cu râvnă poate să nu fie celebru.
Un creștin care își păstrează conștiința curată într-un context dificil poate să nu primească nicio recompensă.
Și totuși, înaintea lui Dumnezeu, aceste vieți pot avea o frumusețe pe care lumea nu o poate măsura.
Aceasta este slava ascunsă a sfințeniei.
„Sic transit gloria mundi” – nu nihilism, ci discernământ
A spune că slava lumii trece nu înseamnă să disprețuiești viața.
Înseamnă să nu îi ceri ceea ce nu îți poate oferi.
Lumea poate oferi recunoaștere.
Nu poate oferi nemurire.
Poate oferi succes.
Nu poate oferi mântuire.
Poate oferi admirație.
Nu poate vindeca definitiv inima.
Poate ridica statui.
Nu poate învia omul.
Poate oferi un nume.
Nu poate scrie numele omului în Cartea Vieții.
De aceea, creștinul nu trebuie să fugă de lume, ci să învețe să discearnă între dar și idol.
Să primească ceea ce este bun.
Să mulțumească.
Să slujească.
Dar să nu transforme niciun dar într-un dumnezeu.
Ce rămâne după ce trece slava?
Rămâne caracterul.
Rămâne adevărul.
Rămâne iubirea.
Rămâne credința.
Rămâne ceea ce omul a devenit înaintea lui Dumnezeu.
„Iar acum rămân acestea trei: credința, nădejdea și dragostea” (1 Corinteni 13, 13).
Tot ceea ce este construit exclusiv pe imagine este vulnerabil la trecere.
Tot ceea ce este zidit în Dumnezeu participă la veșnicie.
De aceea, cea mai importantă construcție a vieții nu este imaginea publică.
Este omul lăuntric.
Sfântul Apostol Pavel vorbește despre „omul nostru cel dinăuntru” care se înnoiește din zi în zi (2 Corinteni 4, 16).
Aceasta este lucrarea adevărată.
Nu să pari mai mult.
Ci să devii mai adevărat.
Nu să fii admirat.
Ci să fii transformat.
Nu să fii cunoscut de mulți.
Ci să fii cunoscut de Dumnezeu.
Concluzii
Sic transit gloria mundi. Așa trece slava lumii.
Trec titlurile.
Trec funcțiile.
Trec aplauzele.
Trec averile.
Trec frumusețile.
Trec puterile.
Trec reputațiile.
Trec generațiile.
Și omul rămâne înaintea lui Dumnezeu.
Dar creștinismul nu ne spune aceste lucruri pentru a ne arunca în tristețe, ci pentru a ne elibera.
Să nu mai cerem de la lume ceea ce numai Dumnezeu poate dărui.
Să nu mai transformăm aprecierea oamenilor în fundament al identității noastre.
Să nu ne construim viața pentru privirea celorlalți.
Să nu facem binele numai atunci când este văzut.
Să nu transformăm virtuțile în podoabe ale ego-ului.
Să nu confundăm popularitatea cu adevărul.
Să nu confundăm prestigiul cu sfințenia.
Să nu confundăm puterea cu măreția.
Să nu confundăm vizibilitatea cu valoarea.
Adevărata slavă nu este ceea ce oamenii spun despre noi. Este ceea ce Dumnezeu poate vedea în noi.
Adevărata slavă nu se naște din autoînălțare, ci din smerenie.
Nu din competiție, ci din slujire.
Nu din imagine, ci din adevăr.
Nu din aplauze, ci din fidelitate.
Nu din puterea de a domina, ci din puterea de a te dărui.
Nu din fuga de Cruce, ci din asumarea ei împreună cu Hristos.
Crucea ne învață că Dumnezeu poate transforma ceea ce lumea numește rușine în slavă și ceea ce lumea numește pierdere în câștig veșnic.
De aceea, creștinul nu trebuie să se întrebe permanent:
„Cum mă vede lumea?”
Ci:„Cum mă vede Dumnezeu?”
Nu:„Cât de important sunt?”
Ci:„Cât de disponibil sunt pentru Dumnezeu?”
Nu:„Cât de mult mă admiră oamenii?”
Ci:„Cât de mult adevăr există în inima mea?”
Nu:„Ce voi lăsa în memoria lumii?”
Ci:„Ce voi duce cu mine înaintea lui Dumnezeu?”
Într-o cultură a imaginii, creștinul este chemat să redescopere chipul.
Într-o cultură a reputației, este chemat să redescopere conștiința.
Într-o cultură a performanței, este chemat să redescopere harul.
Într-o cultură a autoafirmării, este chemat să redescopere smerenia.
Într-o cultură care întreabă „cine te vede?”, Evanghelia răspunde:„Tatăl tău, Care vede în ascuns” (Matei 6, 4).
Aceasta este libertatea creștinului: să poată face binele chiar și atunci când nu îl vede nimeni.
Să poată rămâne fidel chiar și atunci când nu primește aplauze.
Să poată iubi chiar și atunci când nu primește recunoaștere.
Să poată sluji fără să ceară întâietate.
Să poată coborî fără să se teamă că își pierde valoarea.
Pentru că omul care și-a găsit identitatea în Dumnezeu nu mai este obligat să își construiască permanent un monument în fața oamenilor.
El știe că orice monument pământesc poate cădea.
Dar știe și că viața ascunsă în Dumnezeu nu este pierdută.
De aceea, Sic transit gloria mundi nu trebuie să fie doar un suspin asupra trecerii.
Trebuie să devină o chemare la discernământ.
Slava lumii trece.
Dar omul poate primi o slavă care nu trece.
„Şi slava pe care Tu Mi-ai dat-o, le-am dat-o lor, ca să fie una, precum Noi una suntem.” (Ioan 17, 22), Se roagă Hristos Tatălui pentru cei care Îi urmează.
Aceasta este adevărata slavă: slava primită de la Dumnezeu, trăită în Hristos și păstrată prin sfințenie.
Nu cea care strălucește pentru o clipă înaintea oamenilor.
Ci cea care rămâne înaintea lui Dumnezeu.
Preot Nicău Nicolae