Vanitas vanitatum – „Deșertăciunea deșertăciunilor”. Când omul câștigă lumea și își pierde sufletul

„Căci ce-i folosește omului să câștige lumea întreagă, dacă-și pierde sufletul? Sau ce ar putea da omul în schimb pentru sufletul său”(Marcu 8, 36–37)

Există în Sfânta Scriptură cuvinte care nu se adresează numai unei epoci, ci străbat veacurile asemenea unei judecăți tăcute asupra conștiinței omului. Unul dintre acestea este cuvântul Eclesiastului:„Deșertăciunea deșertăciunilor, toate sunt deșertăciune!” (Ecclesiastul 1, 2).

La prima vedere, această afirmație ar putea părea o negare a lumii, a muncii, a frumuseții creației sau a responsabilităților omului. Creștinismul nu propovăduiește însă disprețuirea existenței și nici fuga de realitatea concretă. Problema nu este lumea ca dar al lui Dumnezeu, ci lumea despărțită de Dumnezeu și transformată în scop ultim al existenței.

Deșertăciunea nu constă în faptul că omul are bunuri, o profesie, o casă, o familie, cunoaștere sau responsabilități. Deșertăciunea începe atunci când omul cere lucrurilor create ceea ce numai Dumnezeu îi poate dărui: sens ultim, identitate, siguranță absolută și nemurire.

Aici se află drama profundă a omului contemporan: poate câștiga enorm în exterior și poate sărăci în interior fără să observe imediat pierderea.

 Mântuitorul Hristos formulează această tragedie într-o întrebare care nu poate fi ocolită: „Ce-i folosește omului să câștige lumea întreagă, dacă-și pierde sufletul?”

Nu este o întrebare împotriva realizării omenești, ci împotriva confuziei dintre câștig și adevărata împlinire.

„Vanitas” nu înseamnă că existența este lipsită de sens

Pentru tradiția biblică, „deșertăciunea” nu afirmă că lumea creată este rea. Dumnezeu a creat lumea: „Şi a privit Dumnezeu toate câte a făcut şi iată erau bune foarte.” (Facerea 1, 31).

Răul apare atunci când omul absolutizează ceea ce este relativ.

Banul este relativ.

Puterea este relativă.

Posesiunea este relativă.

Prestigiul este relativ.

Succesul este relativ.

Chiar și sănătatea, frumusețea și viața biologică sunt realități limitate.

Numai Dumnezeu este absolut.

De aceea, păcatul fundamental al deșertăciunii nu este simpla posesie, ci înlocuirea Creatorului cu darurile Creatorului.

Omul ia ceea ce trebuia să fie mijloc și îl transformă în scop. Primește darul și uită de Dăruitor. Se hrănește din lucruri și ajunge să creadă că lucrurile îl pot salva.

Aceasta este una dintre cele mai subtile forme ale idolatriei.

Idolatria modernă nu are întotdeauna chipuri sculptate. Uneori are forma unui cont bancar. Alteori, a unei cariere. Poate purta hainele succesului, ale confortului sau ale recunoașterii sociale. Poate intra chiar în spațiul religios, atunci când omul caută în cele sfinte mai ales afirmarea propriei persoane.

Deșertăciunea începe atunci când omul nu mai întreabă ce este adevărat, ci numai ce este profitabil pentru sine.

Drama câștigului fără mântuire

Cuvintele Mântuitorului din Marcu 8, 36 sunt construite în jurul unei disproporții absolute: „să câștige lumea întreagă”, dar „să-și piardă sufletul”.

Hristos nu discută aici despre un câștig mic sau mare. El folosește imaginea totalității: chiar dacă omul ar ajunge să dobândească „lumea întreagă”, acest câștig nu poate compensa pierderea sufletului.

Prin urmare, Evanghelia ne învață că există lucruri care nu pot fi puse pe aceeași balanță.

Nu poți echivala sufletul cu averea.

Nu poți cumpăra pacea conștiinței cu bani.

Nu poți dobândi iertarea prin succes social.

Nu poți cumpăra iubirea adevărată prin influență.

Nu poți înlocui comuniunea cu Dumnezeu prin acumulare.

Și, mai ales, nu poți negocia veșnicia cu lucrurile trecătoare.

Omul poate avea multe și totuși să nu aibă ceea ce este esențial.

Aceasta este marea contradicție a deșertăciunii: mâinile se umplu, iar inima se golește.

Bogatul căruia îi lipsea tocmai ceea ce credea că are

O imagine extraordinară a acestei tragedii o găsim în parabola bogatului căruia i-a rodit țarina din belșug (Luca 12, 16–21).

Omul acesta nu era condamnat pentru că muncise sau pentru că avea recoltă bogată. Problema lui se descoperă în felul în care vorbește despre bunurile sale:„Grânarele mele”, „roadele mele”, „bunătățile mele”, „sufletul meu”.

În centrul existenței sale se află pronumele posesiv.

El nu mai vede darul, ci numai proprietatea. Nu mai vede Providența, ci propria acumulare. Nu mai vede timpul lui Dumnezeu, ci proiectul său personal.

Își spune: „Suflete, ai multe bunătăți strânse pentru mulți ani; odihnește-te, mănâncă, bea, veselește-te.”

Dar Dumnezeu îi răspunde: „Nebune! În această noapte vor cere de la tine sufletul tău.”

Tragedia lui nu este că avea hambare pline, ci că nu mai avea loc pentru Dumnezeu în proiectul vieții sale.

Avea planuri pentru mulți ani, dar nu avea perspectivă asupra veșniciei.

Avea rezerve pentru trup, dar nu avea comoară pentru suflet.

Avea suficient pentru ziua de mâine, dar nu era pregătit pentru întâlnirea cu Dumnezeu.

De aici se naște întrebarea esențială pentru omul contemporan:Ce construiesc în fiecare zi: o existență confortabilă sau o inimă capabilă să stea înaintea lui Dumnezeu?

Deșertăciunea începe atunci când omul se transformă în ceea ce posedă

Unul dintre cele mai grave efecte ale acumulării este modificarea identității.

La început, omul spune:„Am o casă.”

Mai târziu poate ajunge să spună, fără să-și dea seama:

„Eu sunt casa mea.”

La început:„Am o funcție.”

Apoi:„Eu sunt funcția mea.”

La început:„Am bani.”

În cele din urmă:„Valoarea mea este dată de ceea ce am.”

Aceasta este o mutație spirituală profundă.

Omul încetează să se mai perceapă ca persoană creată după chipul lui Dumnezeu și începe să se definească prin ceea ce poate demonstra, controla sau acumula.

Evanghelia rupe această identificare falsă.

Valoarea omului nu vine din ceea ce posedă, ci din faptul că este creat de Dumnezeu și chemat la comuniune cu El.

De aceea, un om sărac poate fi împărătește bogat înaintea lui Dumnezeu, iar un om înconjurat de bunuri poate fi lăuntric sărac.

Nu cantitatea lucrurilor îl definește pe om, ci orientarea inimii sale.

Păcatul acumulării nu este cantitatea, ci posesivitatea

Tradiția ascetică a Bisericii nu condamnă munca și nici responsabilitatea administrării bunurilor. Ea demască însă patima care transformă bunul într-un stăpân.

Sfântul Ioan Casian observă că patima iubirii de argint nu se vindecă pur și simplu prin schimbarea cantității bunurilor, ci prin schimbarea raportului interior față de acestea.

Sfântul Ioan Scărarul vorbește despre iubirea de argint ca despre o formă de necredință: omul se agață de avere pentru că nu mai are încredere în purtarea de grijă a lui Dumnezeu.

De aceea, problema fundamentală nu este:„Cât ai?”ci:„Cine stăpânește inima ta?”

Poți avea puțin și să fii rob al banului.

Poți avea mult și să fii liber față de el.

Libertatea creștină nu se măsoară prin absența bunurilor, ci prin capacitatea de a le primi, administra și dărui fără ca ele să devină centrul existenței.

Când confortul devine scop

Civilizația contemporană a dezvoltat extraordinar mijloacele prin care omul își poate îmbunătăți confortul.

Problema nu este confortul în sine.

Problema apare când confortul devine criteriul suprem al vieții.

Atunci omul începe să evite tot ceea ce presupune jertfă, răbdare, responsabilitate și renunțare.

Dar Evanghelia nu promite o existență fără Cruce.

Hristos nu spune: „Urmează-Mă și vei avea o viață comodă”, ci:„Dacă voiește cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-Mi urmeze Mie” (Marcu 8, 34).

Aici se află un criteriu radical de discernământ.

Tot ceea ce omul dobândește fără să-și mai poată purta responsabilitatea înaintea lui Dumnezeu devine o posibilă formă de captivitate.

Uneori trebuie să ne întrebăm nu numai ce ne lipsește, ci și ce ne prisosește până la a ne robi.

Sufletul nu poate fi întreținut prin ceea ce hrănește numai trupul

Omul contemporan știe să investească în multe domenii ale existenței.

Investește în educație, locuință, tehnologie, carieră, călătorii, confort, imagine.

Dar există o întrebare pe care cultura acumulării o evită: Cât investim în suflet?

Hristos spune: „Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu” (Matei 4, 4).

Aceasta nu înseamnă că pâinea nu este importantă. Înseamnă că omul este mai mult decât trupul său.

Sufletul are nevoie de adevăr.

Are nevoie de rugăciune.

Are nevoie de pocăință.

Are nevoie de iertare.

Are nevoie de Sfânta Liturghie.

Are nevoie de Sfânta  Euharistie.

Are nevoie de Cuvântul lui Dumnezeu.

Are nevoie de comuniune.

Are nevoie de tăcerea în care omul poate auzi din nou glasul conștiinței.

Când toate acestea sunt neglijate, omul poate continua să funcționeze social, profesional și economic, dar începe să piardă treptat contactul cu adâncul propriei persoane.

Cea mai periculoasă deșertăciune poate fi aceea care pare virtuoasă

Există și o deșertăciune mai greu de recunoscut: aceea care se ascunde sub aparența binelui.

Omul poate face lucruri bune și, în același timp, să le transforme în capital al propriei imagini.

Poate ajuta și aștepta recunoștință.

Poate vorbi despre credință și căuta admirație.

Poate face milostenie și dori să fie văzut.

Poate sluji și să transforme slujirea într-o formă de afirmare personală.

De aceea, Mântuitorul avertizează în Predica de pe Munte:„Luaţi aminte ca faptele dreptăţii voastre să nu le faceţi înaintea oamenilor ca să fiţi văzuţi de ei; altfel nu veţi avea plată de la Tatăl vostru Cel din ceruri.” (Matei 6, 1).

Această învățătură introduce o exigență extraordinară: nu este suficient ca fapta să fie bună; trebuie cercetat și locul din care izvorăște.

Dumnezeu nu privește numai ceea ce facem, ci și adevărul inimii din care facem.

De aceea, lupta împotriva deșertăciunii este în primul rând o luptă pentru purificarea intenției.

„Ce ai pregătit, al cui va fi”

În aceeași parabolă a bogatului nemilostiv, Dumnezeu spune:„Cele ce ai pregătit ale cui vor fi?” (Luca 12, 20).

Este una dintre cele mai tulburătoare întrebări ale Evangheliei.

Omul își poate petrece întreaga viață construind ceva și poate să nu apuce să se bucure de ceea ce a construit.

Dar întrebarea creștină nu este numai:

„Ce voi lăsa după mine?”

Ci:„Ce voi lua cu mine înaintea lui Dumnezeu?”

Nu averea.

Nu titlul.

Nu funcția.

Nu proprietățile.

Nu imaginea socială.

Nu arhiva realizărilor.

Înaintea lui Dumnezeu rămâne adevărul persoanei.

Rămâne iubirea sau lipsa ei.

Rămâne pocăința sau împietrirea.

Rămâne credința.

Rămâne milostivirea.

Rămâne relația cu Hristos.

De aceea, viața creștină nu este o negare a responsabilității față de lume, ci o transformare a sensului ei.

Nu ni se cere să nu avem nimic, ci să nu lăsăm nimicul să ne aibă pe noi.

Crucea dezvăluie falsitatea criteriilor lumii

În fața Crucii lui Hristos, toate criteriile obișnuite ale succesului sunt reordonate.

Cel răstignit nu pare, în ochii lumii, un învingător.

Nu are tron.

Nu are armată.

Nu are bogăție.

Nu are protecție omenească.

Este părăsit, batjocorit și răstignit.

Și totuși, tocmai acolo se descoperă iubirea absolută a lui Dumnezeu.

Crucea arată că valoarea unei existențe nu poate fi măsurată după criteriul puterii vizibile.

Hristos nu mântuiește lumea prin acumulare, ci prin dăruire.

Nu prin stăpânirea celuilalt, ci prin asumarea celuilalt.

Nu prin păstrarea vieții cu orice preț, ci prin dăruirea ei în iubire.

„Cine își va pierde sufletul său pentru Mine și pentru Evanghelie, acela îl va mântui” (Marcu 8, 35).

Aici se află paradoxul creștin: ceea ce lumea numește pierdere poate deveni, în Dumnezeu, câștig adevărat.

Bogăția adevărată este ceea ce poate trece prin moarte

Orice avere care nu poate trece dincolo de moarte nu poate constitui fundamentul ultim al existenței.

De aceea, Sfântul Apostol Pavel îi îndeamnă pe cei bogați „să nu nădăjduiască în bogăția cea nestatornică, ci în Dumnezeul cel viu” și să fie „bogați în fapte bune, darnici, împărtășitori” (1 Timotei 6, 17–18).

Aici apare criteriul transformării.

Bunul posedat poate deveni bun dăruit.

Casa poate deveni loc al ospitalității.

Masa poate deveni loc al comuniunii.

Banul poate deveni milostenie.

Cunoașterea poate deveni slujire.

Timpul poate deveni jertfă.

Puterea poate deveni responsabilitate.

Astfel, omul nu mai este consumatorul darurilor lui Dumnezeu, ci iconom al lor.

Aceasta este perspectiva creștină asupra proprietății: omul nu este proprietar absolut, ci administrator vremelnic.

Cum se vindecă deșertăciunea?

Vindecarea începe printr-o schimbare a întrebărilor.

Omul deșertăciunii întreabă:

„Cât pot să am?”

Creștinul întreabă:

„Cât pot să dăruiesc?”

Omul deșertăciunii întreabă:

„Cât de mult mă pot ridica?”

Creștinul întreabă:

„Pe cine pot ridica împreună cu mine?”

Omul deșertăciunii întreabă:

„Ce câștig?”

Creștinul întreabă:

„Ce folos sufletesc aduce ceea ce fac?”

Omul deșertăciunii întreabă:

„Cum mă văd ceilalți?”

Creștinul întreabă:

„Cum mă vede Dumnezeu?”

Această schimbare nu este cosmetică. Ea este o convertire a centrului existenței.

Exigențele Evangheliei pentru omul care nu vrea să-și piardă sufletul

Prima exigență este examinarea periodică a priorităților. Omul trebuie să-și întrebe sincer viața: ce ocupă cel mai mult spațiu în gândurile mele, în timpul meu, în preocupările mele?

A doua este dezlipirea de posesivitate. Bunurile trebuie administrate, nu adorate.

A treia este milostenia discretă. Dăruirea rupe cercul închis al egoismului și redeschide bunurile către comuniune.

A patra este postul inimii de la exces. Nu orice lucru posibil trebuie și consumat.

A cincea este redescoperirea rugăciunii ca prioritate, nu ca activitate secundară, rezervată momentelor rămase după ce toate celelalte au fost rezolvate.

A șasea este spovedania sinceră, prin care omul încetează să-și cosmetizeze imaginea și acceptă adevărul despre sine înaintea lui Dumnezeu.

A șaptea este Sfânta Euharistie, pentru că omul care primește Trupul și Sângele lui Hristos este chemat să învețe din nou că adevărata viață se primește și se dăruiește, nu se acumulează.

A opta este educarea copiilor în spiritul recunoștinței și al responsabilității, nu al satisfacerii automate a oricărei dorințe. Copilul care primește totul fără măsură poate ajunge să creadă că lumea i se cuvine.

A noua este acceptarea limitelor. Nu putem avea totul, nu putem controla totul și nu putem prelungi viața după propria voință. Acceptarea acestei realități îl poate elibera pe om de tirania acumulării.

A zecea este întrebarea ultimă, repetată nu numai la sfârșitul vieții, ci în fiecare etapă a ei:

„Dacă astăzi ar trebui să dau socoteală înaintea lui Dumnezeu, ceea ce am câștigat m-ar ajuta sau m-ar acuza?”

Concluzii

„Vanitas vanitatum” nu este un cuvânt al disperării, ci un cuvânt al trezirii.

Eclesiastul nu ne cere să abandonăm lumea, ci să nu o confundăm cu Dumnezeu.

Hristos nu ne cere să refuzăm responsabilitățile pământești, ci să nu ne pierdem sufletul în timp ce le împlinim.

Creștinul poate munci, poate construi, poate administra, poate dobândi, poate progresa și poate folosi cu recunoștință bunurile acestei lumi. Dar toate acestea trebuie să rămână sub lumina întrebării esențiale: pentru ce?

Pentru ce acumulăm?

Pentru ce alergăm?

Pentru ce ne consumăm?

Pentru ce sacrificăm timpul?

Pentru ce ne sacrificăm uneori familia?

Pentru ce ne împovărăm conștiința?

Dacă răspunsul ultim este numai „pentru mine”, atunci bogăția poate deveni sărăcie.

Dacă răspunsul este „pentru Dumnezeu, pentru familie, pentru aproapele, pentru binele comun și pentru mântuire”, atunci lucrurile pământești pot deveni instrumente ale iubirii.

Deșertăciunea nu este lumea, ci viața fără orientare către Dumnezeu.

Nu averea este problema, ci robia față de avere.

Nu succesul este problema, ci transformarea succesului în dumnezeu.

Nu proprietatea este păcatul, ci uitarea faptului că tot ceea ce avem este primit.

Nu dorința de a construi este greșită, ci construirea unei vieți în care Dumnezeu nu mai are loc.

Omul poate câștiga lumea și pierde sufletul.

Dar poate și să folosească lumea fără să devină robul ei.

Poate transforma bunul în dar, casa în loc al comuniunii, pâinea în ospitalitate, timpul în slujire, cunoașterea în înțelepciune, puterea în responsabilitate și întreaga sa existență într-o liturghie a recunoștinței.

În cele din urmă, întrebarea Evangheliei nu va fi cât am adunat, ci ce am devenit prin ceea ce am primit.

Nu cât de mare a fost hambarul, ci cât de largă a devenit inima.

Nu cât am stăpânit, ci cât am iubit.

Nu cât am reușit să păstrăm pentru noi, ci cât am fost capabili să dăruim.

Iar înaintea lui Dumnezeu, singurul câștig care nu se pierde este acela care a trecut prin iubire, prin adevăr, prin pocăință și prin Hristos.

„Vanitas vanitatum, omnia vanitas”  rămâne astfel nu un verdict asupra creației, ci un avertisment asupra inimii: tot ceea ce este desprins de Dumnezeu se golește de sens. Dar ceea ce este primit de la Dumnezeu, sfințit prin recunoștință și întors către Dumnezeu prin iubire dobândește o dimensiune care nu mai aparține deșertăciunii, ci veșniciei.

Preot Nicău Nicolae

Media PR Grup — Fii văzut. Fii auzit. Fii cunoscut. Promovare, publicitate, PR, comunicare, media și consultanță.

disclaimer ziarpiatraneamt.ro

Citește și