Finis coronat opus – „Sfârșitul încununează lucrarea”. Viața omului – o lucrare al cărei adevăr se descoperă la sfârșit
„Am luptat lupta cea bună, călătoria am săvârșit, credința am păzit.”(2 Timotei 4, 7)
Există în existența omului o taină pe care graba cotidiană ne face adesea să o uităm: o viață nu poate fi înțeleasă deplin cât timp încă se scrie.
O operă poate fi judecată în lumina întregului ei. O călătorie poate fi înțeleasă după ce drumul a fost parcurs. O construcție poate fi evaluată după ce zidirea a fost încheiată. Dar omul trăiește în interiorul propriei sale deveniri și, de aceea, nu cunoaște încă forma deplină a lucrării pe care Dumnezeu o așteaptă de la el.
Expresia latină „Finis coronat opus” – „Sfârșitul încununează lucrarea” dobândește, în perspectiva creștină, o profunzime care depășește sensul ei moral obișnuit. Ea nu spune că ultimele zile ale unui om șterg automat tot ceea ce a fost înainte. Nu înseamnă nici că Dumnezeu măsoară omul exclusiv după ultima sa faptă. Înseamnă mai degrabă că întregul drum trebuie privit în lumina împlinirii sale, iar adevărul unei existențe se descoperă în raport cu finalitatea pentru care omul a fost creat.
Creștinismul nu privește viața ca pe o succesiune întâmplătoare de evenimente, ci ca pe o călătorie către o împlinire.
Omul vine de la Dumnezeu și este chemat către Dumnezeu.
De aceea, întrebarea fundamentală nu este numai: „Ce am făcut?”, ci și: „În ce direcție m-a dus ceea ce am făcut?”
Viața nu este o colecție de zile, ci o lucrare
Omul contemporan își poate privi viața asemenea unui calendar: o succesiune de ani, luni, săptămâni și zile.
Dar Evanghelia introduce o altă măsură.
În ochii lui Dumnezeu, existența omului este o lucrare.
Fiecare alegere contribuie la această lucrare. Fiecare întâlnire poate lăsa o urmă. Fiecare răspuns dat unei chemări sau unui păcat modelează persoana. Fiecare iertare schimbă ceva în interiorul nostru. Fiecare refuz al răului întărește libertatea. Fiecare cădere ne poate conduce fie spre împietrire, fie spre pocăință.
Omul nu este numai ceea ce i s-a întâmplat.
El este și ceea ce a făcut cu ceea ce i s-a întâmplat.
Aceasta este una dintre cele mai profunde dimensiuni ale libertății.
Nu putem controla toate împrejurările vieții. Nu alegem familia în care ne naștem, toate bolile, toate nedreptățile, toate pierderile și toate întâlnirile care ne marchează.
Dar, în mijlocul acestora, există un spațiu interior al răspunsului.
Acolo lucrează libertatea.
Acolo se scrie adevărata operă a persoanei.
Dumnezeu nu privește numai rezultatul, ci și devenirea
În logica omenească, rezultatul este adesea mai important decât drumul.
Dumnezeu privește însă persoana în dinamica devenirii sale.
Sfântul Apostol Pavel vorbește despre omul creștin ca despre unul aflat într-o continuă înaintare: „Fraţilor, eu încă nu socotesc să o fi cucerit.Dar una fac: uitând cele ce sunt în urma mea, şi tinzând către cele dinainte, alerg la ţintă, la răsplata chemării de sus, a lui Dumnezeu, întru Hristos Iisus.” (Filipeni 3, 13–14).
Aici se află o antropologie profundă.
Creștinul nu este un produs finit.
El este o persoană chemată să crească.
De aceea, Biserica nu reduce viața spirituală la momentul convertirii, la o emoție religioasă sau la o experiență singulară. Viața în Hristos este devenire, urcuș, curățire, luminare și înaintare către asemănarea cu Dumnezeu.
Sfântul Grigorie de Nyssa vorbește despre această dinamică a sufletului către Dumnezeu prin conceptul de epectază: omul poate înainta neîncetat în bine, deoarece infinitatea lui Dumnezeu nu poate fi epuizată de creatură.
Prin urmare, lucrarea vieții nu este terminată cât timp omul încă trăiește.
O cădere nu este obligatoriu ultimul cuvânt.
O greșeală nu trebuie să devină identitate.
Un trecut dureros nu trebuie să fie sentință definitivă.
Dar nici o virtute de ieri nu garantează fidelitatea de mâine.
Viața rămâne deschisă până la sfârșit.
Sfârșitul nu inventează adevărul, ci îl descoperă
În perspectiva creștină, moartea nu creează adevărul unei persoane.
Ea îl descoperă.
La sfârșitul vieții, omul nu mai poate negocia cu aparențele. Nu mai poate construi imaginea pe care a construit-o înaintea oamenilor. Nu mai poate ascunde ceea ce a fost înaintea conștiinței.
În fața lui Dumnezeu, existența apare în adevărul ei.
De aceea, Sfântul Apostol Pavel poate spune, la sfârșitul drumului său:„Am luptat lupta cea bună, călătoria am săvârșit, credința am păzit.”
Nu spune: „am fost fără greșeală”.
Nu spune: „am câștigat toate luptele”.
Spune că a păzit credința.
Aceasta este diferența dintre perfecțiunea imaginară și fidelitatea creștină.
Omul poate cădea și totuși să se ridice.
Poate plânge și totuși să meargă înainte.
Poate pierde multe și să nu-L piardă pe Dumnezeu.
Adevărul unei vieți nu este absența tuturor rănilor, ci direcția ei ultimă.
Pilda talanților și responsabilitatea lucrării primite
Una dintre cele mai puternice imagini evanghelice despre viață ca lucrare este parabola talanților (Matei 25, 14–30).
Stăpânul pleacă și încredințează slujitorilor bunurile sale.
Fiecare primește ceva.
Nu primește aceeași măsură, dar fiecare primește o responsabilitate.
Aici se află o învățătură fundamentală: Dumnezeu nu ne cere să producem ceea ce nu ne-a dat, ci să lucrăm cu ceea ce am primit.
Un om primește mai multă putere.
Altul, mai multă răbdare.
Unul primește darul cuvântului.
Altul, darul slujirii tăcute.
Unul poate avea resurse materiale.
Altul poate avea numai timp și disponibilitate.
Unul poate educa sute de oameni.
Altul poate schimba viața unei singure persoane printr-un gest discret.
Întrebarea lui Dumnezeu nu este: „De ce nu ai avut ceea ce a avut celălalt?”
Ci:„Ce ai făcut cu ceea ce ți-am încredințat?”
Aceasta este exigența personală a Evangheliei.
Comparația cu ceilalți devine secundară.
Responsabilitatea față de propriul dar devine esențială.
Există lucrări care par mici și au valoare veșnică
Una dintre marile deformări ale criteriilor noastre este că măsurăm valoarea după vizibilitate.
O faptă văzută de mii de oameni pare importantă.
O faptă cunoscută de Dumnezeu și de nimeni altcineva pare mică.
Evanghelia inversează această perspectivă.
„Tatăl tău, Care vede în ascuns, îți va răsplăti ție” (Matei 6, 4).
O mamă care se roagă ani întregi pentru copilul ei.
Un tată care muncește cinstit fără să fie lăudat.
Un om care își îngrijește părinții în tăcere.
Un creștin care refuză răul atunci când nimeni nu îl vede.
Un bolnav care își poartă suferința fără să-și piardă credința.
Un om care iartă fără să primească aplauze.
Toate acestea pot părea mici în arhitectura lumii.
Dar înaintea lui Dumnezeu, valoarea unei fapte nu este proporțională cu numărul celor care au văzut-o.
Uneori, cele mai importante capitole ale unei vieți sunt scrise în locuri în care nu există niciun martor omenesc.
Sfârșitul vieții și adevărul relațiilor
La sfârșitul existenței, multe dintre lucrurile pentru care omul s-a consumat își pierd importanța.
Dar relațiile rămân.
De aceea, una dintre întrebările cele mai serioase pe care omul trebuie să și le pună este:„Ce fel de om am devenit pentru cei pe care Dumnezeu mi i-a încredințat?”
Nu numai ce am realizat, ci și pe cine am zidit.
Nu numai ce am construit, ci și ce am distrus.
Nu numai ce am spus, ci și ce a rămas în sufletul celui care m-a ascultat.
Există oameni care au realizări importante, dar lasă în urma lor răni.
Există însă și oameni ale căror vieți nu apar în statistici, dar după plecarea lor lumea celor apropiați este mai luminoasă pentru că au existat.
Aceasta este o altă dimensiune a „încununării”: viața devine deplină atunci când darul primit de la Dumnezeu devine binecuvântare pentru ceilalți.
Sfârșitul creștin nu este o încheiere, ci o trecere
Pentru creștin, moartea nu reprezintă anularea operei, ci trecerea către judecata și împlinirea ei în Dumnezeu.
Sfântul Apostol Pavel vorbește despre viața prezentă ca despre o alergare și despre existența viitoare ca despre întâlnirea cu Domnul.
„Căci ştim că, dacă acest cort, locuinţa noastră pământească, se va strica, avem zidire de la Dumnezeu, casă nefăcută de mână, veşnică, în ceruri.” (2 Corinteni 5, 1).
Această perspectivă schimbă radical modul în care privim moartea.
Omul nu este o operă închisă într-un mormânt.
Persoana este chemată la înviere.
Trupul însuși participă la această taină.
De aceea, creștinismul nu vorbește despre nemurirea unei simple idei despre om, ci despre învierea persoanei.
Finalul pământesc este, astfel, pragul unei realități care depășește istoria.
Judecata – momentul în care lucrarea este luminată de Adevăr
În tradiția ortodoxă, judecata nu este un tribunal arbitrar, ci întâlnirea persoanei cu adevărul lui Dumnezeu.
Sfântul Apostol Pavel spune:
„Toți trebuie să ne înfățișăm înaintea scaunului de judecată al lui Hristos” (2 Corinteni 5, 10).
Această perspectivă nu trebuie transformată într-o frică superficială.
Judecata este serioasă tocmai pentru că omul este serios înaintea lui Dumnezeu.
Libertatea are consecințe.
Alegerile au greutate.
Iubirea are greutate.
Indiferența are greutate.
Binele ascuns are greutate.
Răul ascuns are greutate.
Cuvintele au greutate.
Tăcerile vinovate pot avea greutate.
De aceea, sfârșitul descoperă nu numai ce am făcut, ci cine am devenit prin ceea ce am făcut.
Nu există „prea târziu” pentru întoarcerea către Dumnezeu
Una dintre cele mai mari speranțe ale creștinismului este că omul poate începe din nou chiar și atunci când crede că toate au fost compromise.
Tâlharul de pe cruce este imaginea extremă a acestei realități.
El nu mai are timp să-și reconstruiască viața.
Nu mai poate repara trecutul.
Nu mai poate restitui ceea ce a luat.
Nu mai poate reface relațiile distruse.
Dar poate spune: „Pomenește-mă, Doamne, când vei veni în împărăția Ta!” (Luca 23, 42).
Iar Mântuitorul Hristos îi răspunde:„Astăzi vei fi cu Mine în rai.”
Această scenă nu relativizează păcatul. Dimpotrivă, arată că harul lui Dumnezeu poate întâlni omul chiar la limita existenței, atunci când pocăința este adevărată.
Sfârșitul poate deveni începutul unei alte realități.
Ultima parte a vieții poate lumina întreaga viață
Există în tradiția Bisericii o mare înțelepciune pastorală în felul în care sunt priviți oamenii ajunși la bătrânețe sau în apropierea morții.
Bătrânețea nu este numai diminuarea puterilor biologice.
Poate fi o vreme a concentrării esențialului.
Când omul nu mai poate face ceea ce făcea înainte, este chemat să descopere cine este dincolo de activitatea sa.
Când mâinile slăbesc, poate deveni mai puternică rugăciunea.
Când glasul se stinge, poate deveni mai limpede mărturisirea inimii.
Când omul nu mai poate construi în exterior, poate lucra mai adânc în interior.
De aceea, nici ultima etapă a vieții nu trebuie considerată inutilă.
Dumnezeu poate lucra în om până la ultima suflare.
Sfântul Apostol Pavel și frumusețea unei vieți ajunse la maturitate
Cuvintele din 2 Timotei 4 sunt cu atât mai impresionante cu cât sunt rostite de Apostolul Pavel în apropierea sfârșitului.
„Am luptat lupta cea bună.”
„Călătoria am săvârșit.”
„Credința am păzit.”
Aceste cuvinte nu sunt triumfaliste.
Ele sunt mărturia unei conștiințe care își privește drumul în lumina chemării primite.
Pavel nu spune că totul a fost ușor.
Dimpotrivă, știm din propria sa mărturie câte suferințe a îndurat: bătăi, închisori, primejdii, lipsuri, prigoniri.
Dar toate acestea nu au anulat lucrarea.
Au devenit parte din ea.
Aceasta este o învățătură esențială pentru omul care se întreabă de ce viața lui conține atâtea lucruri pe care nu le-a dorit.
Nu toate capitolele vieții sunt alese de noi, dar ele pot fi asumate în Hristos.
Dumnezeu poate transforma chiar și rana într-un loc al întâlnirii cu harul.
Adevărata încununare nu este succesul, ci fidelitatea
Lumea vorbește despre oameni care „au reușit”.
Evanghelia vorbește despre oameni care au rămas credincioși.
Această diferență este fundamentală.
Succesul depinde de multe circumstanțe.
Fidelitatea este o lucrare a libertății.
Poți să nu fii celebru și să fii credincios.
Poți să nu fii bogat și să fii generos.
Poți să nu fii puternic și să fii statornic.
Poți să nu ai o viață spectaculoasă și totuși să ai o viață sfântă.
În fața lui Dumnezeu, mărimea unei vieți nu este măsurată prin amploarea ei socială, ci prin adevărul ei spiritual.
De aceea, „finis coronat opus” poate fi înțeles creștinește astfel: sfârșitul încununează lucrarea atunci când întreaga existență a fost orientată către fidelitatea față de Dumnezeu.
Exigențele unei vieți care dorește un sfârșit adevărat
Prima exigență este să nu amânăm lucrarea lăuntrică. Nu trebuie să așteptăm bătrânețea pentru a ne întreba cine suntem înaintea lui Dumnezeu.
A doua este să ne asumăm responsabilitatea pentru direcția vieții. Nu putem controla tot ceea ce ni se întâmplă, dar putem cere harul de a răspunde creștinește la ceea ce ni se întâmplă.
A treia este să nu confundăm succesul cu rodirea. Uneori ceea ce pare eșec înaintea oamenilor poate fi rodire înaintea lui Dumnezeu.
A patra este să ne verificăm fidelitatea. Nu este suficient să fi început bine. Credința trebuie păstrată.
A cincea este să reparăm cât încă avem timp. O cerere de iertare, o împăcare, o întoarcere, o faptă bună pot schimba direcția unei vieți.
A șasea este să ne pregătim creștinește pentru sfârșit. Nu prin obsesia morții, ci prin așezarea vieții în adevăr, pocăință și nădejde.
A șaptea este să nu disprețuim lucrările mici. Dumnezeu vede ceea ce oamenii nu văd.
A opta este să lucrăm cu talantul primit. Nu suntem chemați să fim altcineva, ci să devenim ceea ce Dumnezeu ne-a chemat să fim.
A noua este să lăsăm în urma noastră oameni mai aproape de Dumnezeu. Aceasta este una dintre cele mai curate forme ale moștenirii spirituale.
A zecea este să păstrăm credința până la capăt. Nu începutul spectaculos, ci fidelitatea până la sfârșit dă mărturie despre adevărul drumului.
Concluzii
Viața omului este o lucrare care nu poate fi înțeleasă deplin dintr-un singur capitol.
Uneori noi judecăm prea repede.
Ne judecăm pe noi înșine după o cădere.
Îi judecăm pe ceilalți după o greșeală.
Considerăm un om pierdut pentru că nu îi vedem încă întregul drum.
Dar Dumnezeu vede începutul, mijlocul și sfârșitul.
El vede ceea ce noi nu vedem.
Vede lacrima ascunsă.
Vede lupta secretă.
Vede ridicarea după cădere.
Vede fidelitatea care nu a fost aplaudată.
Vede binele care nu a fost recunoscut.
Vede pocăința care nu a devenit spectacol.
Și vede, în același timp, adevărul pe care omul l-a ascuns de ceilalți.
De aceea, „Finis coronat opus” nu trebuie să devină o invitație la amânare, ca și cum omul ar putea trăi oricum acum și îndrepta totul la sfârșit.
Dimpotrivă.
Pentru că sfârșitul încununează lucrarea, fiecare zi contează.
Fiecare alegere adaugă ceva construcției.
Fiecare cuvânt poate ridica sau poate răni.
Fiecare iertare poate repara.
Fiecare păcat nemărturisit poate adânci o fisură.
Fiecare întoarcere către Dumnezeu poate deschide o ușă.
Omul nu știe când va fi pus ultimul punct al vieții sale.
Dar știe pentru ce trebuie să scrie fiecare pagină.
Și poate rosti, împreună cu Apostolul Pavel, nu cu mândrie, ci cu smerită nădejde:„Am luptat lupta cea bună, călătoria am săvârșit, credința am păzit.”
În această lumină, adevărata încununare a vieții nu este ceea ce omul lasă în urmă ca monument al propriei persoane, ci ceea ce Dumnezeu poate recunoaște în el ca rod al harului.
La capătul drumului, întrebarea nu va fi numai: „Ce ai făcut cu viața ta?”
Ci, mai adânc:„În ce ai transformat viața pe care ți-am încredințat-o?”
Dacă ea a devenit iubire, credință, pocăință, slujire și comuniune cu Dumnezeu, atunci sfârșitul nu este o simplă închidere.
Este încununarea unei lucrări care continuă în veșnicie.
Preot Nicău Nicolae
