Șahul chinezesc, jocul iubit de copiii din Neamț pentru bilele lui de sticlă

În anii comunismului, șahul chinezesc se găsea în multe case din Neamț. Avea o tablă în formă de stea, locuri pentru piese și un nume care stârnea curiozitatea. Pentru mulți copii, însă, motivul pentru care își doreau cutia era foarte simplu: bilele de sticlă dinăuntru. Regulile puteau să mai aștepte. Uneori, așteptau până când din joc nu mai rămânea un set complet.

Cine a copilărit atunci le recunoaște imediat. Bile netede, reci în palmă, unele transparente, cu fâșii colorate înăuntru, ca niște petale sau flăcări mici prinse în sticlă. Le întorceai între degete și le ridicai spre lumină, încercând să vezi mai bine desenul din mijloc. Și, aproape inevitabil, îți alegeai una preferată. Dintre toate cele din cutie, aceea părea cea mai frumoasă.

Jocul adevărat începea, pentru mulți, după ce bilele părăseau tabla. Copiii le găseau întrebuințări după propria imaginație: le rostogoleau, încercau să le nimerească unele cu altele, inventau întreceri sau pur și simplu le adunau. Regulile se puteau schimba de la o zi la alta, în funcție de cine venea la joacă și de ce idee îi mai trecea cuiva prin minte.

Bilele aveau și valoarea lor în micile negocieri ale copilăriei. Erau monedă de schimb pentru alte jucării, iar una cu un desen deosebit putea să cântărească mult într-o asemenea înțelegere. O întorceai pe toate părțile, te uitai la culoare și te hotărai greu dacă merita să te desparți de ea. Pentru un adult era o bilă. Pentru copilul care o ținea strâns în pumn, schimbul trebuia gândit bine.

Așa se face că, după atâția ani, unii nemțeni își amintesc perfect bilele, dar mult mai puțin cutia din care le scoteau. Recunosc sticla colorată, forma, chiar și clinchetul lor când se loveau unele de altele. Numele jocului s-a șters mai ușor din memorie. Iar felul în care trebuia jucat a rămas, pentru cei care nu i-au învățat regulile, o necunoscută.

Șahul chinezesc se juca prin mutarea bilelor dintr-un vârf al stelei în cel opus. Fiecare jucător pornea cu zece bile de aceeași culoare, așezate în triunghiul său. Pe rând, muta o singură bilă într-un loc vecin liber sau sărea peste o bilă alăturată, dacă locul imediat de după aceasta era liber. Putea să sară atât peste bilele proprii, cât și peste cele ale adversarului.

Partea interesantă era că aceeași bilă putea face mai multe sărituri într-o singură tură, schimbând direcția între ele. Cu un traseu potrivit, ajungea departe pe tablă. Nu se elimina nicio piesă, iar câștigător era primul care își aducea toate cele zece bile în triunghiul opus.

Atâtea reguli încăpeau în cutia din care copiii își luau, de fapt, materialul pentru propriile jocuri. Tabla avea traseele ei. Bilele ajungeau să aibă cu totul alte drumuri.

Astăzi, fotografia unui asemenea joc poate să te țină pe loc câteva clipe. Te uiți la culori și încerci să o găsești pe aceea pe care ai fi ales-o atunci. Poate albastră. Poate verde. Poate una cu un fir roșu răsucit în mijloc.

Și parcă îți vine să o iei din nou între degete, să o ridici spre lumină și să te întrebi, cu aceeași curiozitate de copil, cum au reușit să pună culoarea aceea înăuntru.