Vanitas vanitatum et omnia vanitas – „Deșertăciunea deșertăciunilor și toate sunt deșertăciune”. Mândria omului modern și uitarea veșniciei

„Deșertăciunea deșertăciunilor, toate sunt deșertăciune!” (Ecclesiastul 1, 2)

Există cuvinte biblice care nu îmbătrânesc, pentru că ele nu descriu doar o epocă, ci ating structura permanentă a inimii omenești. Între acestea se află una dintre cele mai puternice afirmații ale Vechiului Testament: „Deșertăciunea deșertăciunilor, toate sunt deșertăciune!”

Pentru omul contemporan, această propoziție poate părea excesiv de severă. Trăim într-o civilizație care celebrează acumularea, performanța, confortul, vizibilitatea și expansiunea posibilităților personale. Suntem învățați să adăugăm mereu ceva vieții: mai multe bunuri, mai multe experiențe, mai multe informații, mai multă recunoaștere, mai mult confort, mai multă influență.

Și totuși, în mijlocul acestei abundențe, rămâne o întrebare pe care niciun progres exterior nu o poate elimina:

Poate omul să aibă tot mai multe și, în același timp, să fie tot mai gol?

Cartea Ecclesiastului răspunde fără ocolișuri.

Problema nu este existența lucrurilor create.

Problema este transformarea lor în absolut.

Deșertăciunea nu înseamnă că lumea creată este rea. Nu înseamnă că munca este inutilă, că familia nu are valoare, că frumusețea trebuie disprețuită sau că bunurile pământești nu pot fi primite cu recunoștință.

Deșertăciunea apare atunci când omul cere unui lucru finit ceea ce numai Dumnezeu poate oferi: sens ultim, identitate deplină și consistență veșnică.

Aici se află drama omului modern.

Nu doar că uită veșnicia.

Începe să ceară vremelnicului să-i fie veșnic.

„Deșertăciunea” nu înseamnă că existența este lipsită de sens

Pentru a înțelege corect mesajul Ecclesiastului trebuie să evităm o interpretare nihilistă.

Când Scriptura spune „toate sunt deșertăciune”, nu afirmă că Dumnezeu a creat o lume absurdă.

Deșertăciunea biblică exprimă fragilitatea, inconsistența și caracterul trecător al realităților atunci când acestea sunt desprinse de Dumnezeu și transformate în scop ultim.

Ebraicul hevel, termenul fundamental din Ecclesiast, are sensul de suflare, abur, vapori, ceva care nu poate fi prins și posedat definitiv.

Imaginea este extraordinară.

Omul încearcă să strângă în mâini ceea ce, prin natura sa, nu poate fi ținut.

El caută stabilitate absolută într-o realitate schimbătoare.

Își construiește identitatea pe lucruri care se pot schimba.

Își pune liniștea în ceea ce poate pierde.

Își așază valoarea în ceea ce ceilalți pot confirma sau retrage.

Aceasta este vanitas.

Nu faptul că lucrurile există este deșertăciune.

Ci faptul că omul le cere să-i fie Dumnezeu.

Omul modern nu mai adoră neapărat statui; adoră ceea ce îi promite plinătate

Idolatria contemporană este mult mai subtilă decât cea a lumii antice.

Nu mai este obligatoriu să existe un altar vizibil.

Poate exista un altar interior.

Acolo pot fi așezate succesul, confortul, imaginea, banii, cariera, proprietatea, aprecierea publică, influența, frumusețea sau chiar propria persoană.

Idolul modern este orice lucru finit căruia omul îi acordă o valoare absolută.

De aceea, idolatria nu trebuie definită doar ca prosternare înaintea unei imagini cioplite.

Ea este absolutizarea creatului.

Sfântul Apostol Pavel avertizează asupra schimbării ordinii adevărate a existenței: omul poate ajunge să cinstească și să slujească „făptura în locul Făcătorului” (Romani 1, 25).

Această răsturnare produce o consecință teribilă: ceea ce trebuia să fie primit ca dar devine obiect al posesiei absolute.

Casa nu mai este dar, ci dovada valorii personale.

Munca nu mai este vocație, ci criteriul identității.

Banii nu mai sunt mijloc, ci siguranță ultimă.

Imaginea nu mai este expresie exterioară, ci identitate.

Obiectele nu mai sunt folositoare, ci devin măsură a reușitei.

Omul nu mai întreabă: „Ce este cu adevărat important”

Întreabă:„Cât am?”

Și, uneori, nici măcar aceasta nu-i mai ajunge.

Vanitatea este dorința de a părea înainte de a fi

Una dintre formele cele mai rafinate ale deșertăciunii este ruptura dintre realitate și aparență.

Omul poate ajunge să construiască o imagine despre sine pe care trebuie apoi să o întrețină permanent.

Aici apare o robie discretă: nu mai trăiește pentru ceea ce este, ci pentru ceea ce trebuie să pară.

Viața devine scenă.

Relațiile devin vitrină.

Bucuria devine material de prezentare.

Succesul devine demonstrație.

Chiar și binele poate fi transformat în spectacol.

Evanghelia avertizează asupra acestei deformări atunci când Hristos vorbește despre cei care fac faptele lor „ca să fie văzuți de oameni” (Matei 6, 1).

Problema nu este vizibilitatea în sine.

Problema este dependența inimii de privirea celuilalt.

Omul care nu mai poate face binele decât dacă este văzut nu mai este liber.

El a transferat centrul existenței sale dinaintea lui Dumnezeu înaintea publicului.

Iar publicul este instabil.

Astăzi admiră.

Mâine uită.

Astăzi aplaudă.

Mâine critică.

Astăzi te ridică.

Mâine te poate abandona.

De aceea, omul care își construiește identitatea pe aprobarea celorlalți își așază sufletul pe un fundament schimbător.

Mândria modernă nu spune întotdeauna „sunt mai mare”; uneori spune „eu sunt centrul”

Mândria nu se manifestă întotdeauna prin aroganță evidentă.

Uneori este mult mai discretă.

Ea poate apărea în convingerea că propria dorință trebuie să devină criteriul ultim.

„Vreau, deci trebuie să primesc.”

„Îmi place, deci este bun.”

„Pot, deci am dreptul.”

„Eu aleg, deci alegerea mea nu mai poate fi judecată.”

Această mentalitate absolutizează autonomia.

Dar creștinismul nu definește libertatea ca independență absolută față de adevăr.

Omul este creat pentru comuniune cu Dumnezeu.

El nu se poate înțelege pe sine prin izolarea de Creator.

Sfântul Maxim Mărturisitorul vede existența creată ca orientată către Dumnezeu și către împlinirea ei în comuniunea cu El.

De aceea, omul care își face din sine însuși centru ultim trăiește într-o contradicție: încearcă să primească de la propria finitudine ceea ce numai Infinitul poate dărui.

Ecclesiastul demască iluzia acumulării

Una dintre cele mai tulburătoare dimensiuni ale Ecclesiastului este descrierea omului care acumulează.

„Am început lucrări mari: am zidit case, am sădit vii…” (Ecclesiastul 2, 4).

El dobândește, organizează, construiește, strânge, experimentează.

Și, după toate acestea, constată că simpla acumulare nu produce sens ultim.

Această constatare este de o actualitate extraordinară.

Omul contemporan poate avea mai mult decât au avut strămoșii săi și, totuși, să nu știe ce să facă cu propria viață.

Poate locui într-o casă mai confortabilă și să nu aibă pace.

Poate călători mai mult și să nu descopere unde trebuie să ajungă cu sufletul.

Poate comunica instantaneu cu sute de oameni și să rămână interior izolat.

Poate avea acces la biblioteci întregi și să nu posede un criteriu pentru ceea ce este esențial.

Problema nu este abundența.

Problema este confuzia dintre abundență și plinătate.

Poți avea mult fără să fii plin.

Și poți avea puțin fără să fii sărac înaintea lui Dumnezeu.

Deșertăciunea începe când mijlocul devine scop

Banii sunt necesari.

Munca este necesară.

Casa este necesară.

Educația este necesară.

Tehnologia poate fi folositoare.

Instituțiile sunt necesare.

Reușita profesională poate fi legitimă.

Problema apare atunci când acestea încetează să fie mijloace și devin scopuri absolute.

În această inversare se naște idolatria.

Banul trebuia să slujească vieții.

Ajunge viața să slujească banului.

Munca trebuia să hrănească responsabilitatea.

Ajunge omul să-și sacrifice întreaga existență pentru carieră.

Tehnologia trebuia să-l ajute pe om.

Ajunge omul să-și organizeze întreaga viață în jurul tehnologiei.

Casa trebuia să fie spațiu al comuniunii.

Ajunge să fie demonstrație de statut.

Cunoașterea trebuia să lumineze.

Ajunge instrument de superioritate.

Acesta este mecanismul profund al vanității: binele creat este desprins de finalitatea lui și transformat în absolut.

„Ce folos are omul din toată truda lui cu care se trudeşte sub soare?”

Întrebarea Ecclesiastului este una dintre marile întrebări antropologice ale Scripturii:„Ce folos are omul din toată truda lui cu care se trudeşte sub soare?” (Ecclesiastul 1, 3).

Nu este o invitație la lenevie.

Este o întrebare despre finalitatea efortului.

Omul muncește, dar pentru ce?

Construiește, dar pentru ce?

Acumulează, dar pentru ce?

Învață, dar pentru ce?

Produce, dar pentru ce?

Această întrebare lipsește adesea din cultura performanței.

Ni se spune cum să fim eficienți.

Mai rar suntem întrebați pentru ce trebuie să fim eficienți.

Ni se spune cum să obținem.

Mai rar ni se spune ce merită obținut.

Ni se explică modalități de a deveni vizibili.

Mai rar suntem întrebați dacă ceea ce facem merită să fie văzut.

Adevărata înțelepciune începe tocmai aici: prin restabilirea finalității.

Omul care pierde veșnicia pierde măsura prezentului

Uitarea veșniciei nu înseamnă numai că omul nu se mai gândește la viața de după moarte.

Este ceva mai profund.

Înseamnă că prezentul devine singura măsură a realității.

Dacă prezentul este totul, atunci plăcerea imediată devine supremă.

Dacă prezentul este totul, sacrificiul pare absurd.

Dacă prezentul este totul, fidelitatea devine dificilă atunci când produce costuri.

Dacă prezentul este totul, omul va prefera ceea ce aduce satisfacție imediată chiar dacă distruge viitorul.

Credința creștină redeschide perspectiva eternității.

Nu pentru a disprețui viața pământească, ci pentru a-i reda adevărata măsură.

Omul este destinat mai mult decât ceea ce poate consuma aici.

Viața nu se încheie în limitele vizibilului.

Persoana umană nu poate fi redusă la biografia sa socială.

Destinația omului este comuniunea cu Dumnezeu.

De aceea, veșnicia nu este o evadare din lume.

Este criteriul prin care lumea este așezată la locul ei.

 Vanitas nu este să te bucuri de daruri, ci să uiți Dăruitorul

Creștinismul nu predică ura față de frumusețea creației.

Sfântul Vasile cel Mare contemplă ordinea creației cu uimire, iar tradiția ortodoxă vede lumea ca dar al iubirii dumnezeiești.

Pâinea este bună.

Vinul este bun.

Casa poate fi bună.

Familia este binecuvântare.

Munca poate fi vocație.

Frumusețea poate fi fereastră către Creator.

Problema apare atunci când darul este separat de Dăruitor.

Atunci darul devine idol.

A primi ceva de la Dumnezeu înseamnă a primi cu recunoștință.

A transforma acel lucru în absolut înseamnă a-l deforma.

De aceea, adevărata asceză creștină nu începe cu ura față de lucrurile create, ci cu restabilirea ordinii lor.

Dumnezeu este scopul.

Lucrurile sunt daruri.

Omul este administrator responsabil.

Această ordine simplă poate vindeca multe forme de vanitate.

Deșertăciunea consumului permanent

Societatea contemporană a dezvoltat o cultură în care dorința trebuie permanent alimentată.

Când omul are ceva, este invitat să dorească altceva.

Când ajunge undeva, i se oferă imediat următoarea destinație.

Când cumpără un obiect, apare o versiune nouă.

Când atinge o performanță, este împins către alta.

Această logică poate crea o existență fără punct de odihnă.

Omul nu mai locuiește în ceea ce are.

Trăiește în așteptarea următorului lucru.

Aici se află o formă modernă de sărăcie: incapacitatea de a primi și de a mulțumi.

Recunoștința este antidotul profund al vanității.

Cel care mulțumește recunoaște că viața nu este proprietate absolută.

Ea este dar.

Iar darul nu trebuie transformat în posesie idolatră.

Vanitatea poate pătrunde chiar și în viața religioasă

Există o vanitate lumească, dar există și o vanitate religioasă.

Aceasta este mai periculoasă pentru că se poate ascunde sub aparența evlaviei.

Omul poate fi tentat să transforme credința într-o identitate publică.

Poate căuta nu apropierea de Dumnezeu, ci imaginea de om credincios.

Poate vorbi mult despre cele sfinte și să nu mai aibă timp pentru sfințenie.

Poate colecționa informații religioase fără să lase adevărul să-i modeleze existența.

Poate fi preocupat de forma exterioară și să uite că Dumnezeu privește inima.

Aici cuvântul Mântuitorului rămâne decisiv:„Nu oricine Îmi zice: Doamne, Doamne! va intra în împărăția cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu Celui din ceruri” (Matei 7, 21).

Credința nu este decor identitar.

Este orientare a întregii persoane către Dumnezeu.

Adevărata bogăție este ceea ce poate sta înaintea lui Dumnezeu

Evanghelia schimbă criteriul valorii.

Omul întreabă: „Cât valorează?”

Dumnezeu întreabă: „Ce ai făcut cu ceea ce ți-am încredințat”

Această schimbare este radicală.

Un om poate avea puține bunuri și o viață de mare frumusețe morală.

Altul poate avea enorm și să fie interior sărac.

Valoarea omului nu poate fi calculată prin inventarul bunurilor sale.

În fața lui Dumnezeu contează ceea ce devine omul.

Ce fel de inimă are?

Ce fel de relații construiește?

Ce fel de responsabilitate își asumă?

Ce face cu libertatea?

Ce face cu darurile primite?

Ce lasă în urma sa în sufletele oamenilor?

Această perspectivă eliberează omul de tirania comparației.

Nu mai trebuie să fie „mai mult” decât celălalt.

Trebuie să fie credincios lui Dumnezeu.

Vanitatea se vindecă prin recunoștință

Recunoștința nu este o simplă politețe.

Este o teologie a existenței.

Cel care mulțumește recunoaște că nu este sursa absolută a propriei existențe.

Viața i-a fost dăruită.

Talentele i-au fost dăruite.

Oamenii pe care îi iubește nu sunt proprietatea sa.

Timpul nu îi aparține absolut.

Sănătatea nu este garantată.

Bunurile sunt încredințate.

Prin urmare, mulțumirea îl scoate pe om din iluzia autosuficienței.

Sfântul Apostol Pavel spune:„În toate mulțumiți” (1 Tesaloniceni 5, 18).

Această poruncă nu înseamnă că orice împrejurare este bună în sine.

Înseamnă că omul poate rămâne orientat către Dumnezeu chiar și atunci când circumstanțele se schimbă.

Recunoștința reconstruiește ordinea interioară a vieții.

Veșnicia nu distruge prezentul, ci îl sfințește

Există o falsă alternativă între „viața de aici” și „viața veșnică”.

Creștinismul nu spune: nu mai trăi aici pentru că există veșnicia.

Spune: trăiește aici în lumina veșniciei.

Casa capătă astfel o altă semnificație.

Masa familiei poate deveni loc al comuniunii.

Munca poate deveni slujire.

Educația poate deveni cultivarea darurilor.

Banii pot deveni instrument al responsabilității.

Frumusețea poate deveni recunoștință.

Timpul prezent poate deveni spațiu al fidelității.

Lumea nu trebuie abandonată pentru a fi sfințită.

Ea trebuie reașezată în relația corectă cu Dumnezeu.

Aceasta este una dintre marile contribuții ale creștinismului la înțelegerea existenței: veșnicia nu golește prezentul de valoare, ci îi dă o finalitate mai înaltă.

Biserica îl învață pe om să nu absolutizeze ceea ce este relativ

Viața liturgică a Bisericii are tocmai această putere de a reașeza lucrurile în ordinea lor adevărată.

În Biserică, omul își amintește că nu este centrul universului.

Se roagă împreună cu ceilalți.

Primește.

Ascultă.

Mulțumește.

Învață să nu transforme propria voință în măsură absolută.

În Sfânta Liturghie, Biserica ridică existența către Dumnezeu și îi arată omului că adevărata viață nu poate fi închisă în orizontul consumului și al posesiei.

Euharistia însăși este mulțumire.

Iar omul euharistic este omul care învață să primească lumea ca dar și să o întoarcă lui Dumnezeu în recunoștință.

Sfântul Nicolae Cabasila arată că viața în Hristos nu este o realitate exterioară omului, ci o participare reală la viața dumnezeiască prin Tainele Bisericii.

Aici se află antidotul ultim al vanității: nu simpla renunțare la lucruri, ci transfigurarea raportului nostru cu ele prin comuniunea cu Dumnezeu.

Omul nu trebuie să fugă de lume, ci să refuze să transforme lumea în absolut

Aceasta este o distincție esențială.

Creștinul nu este chemat să disprețuiască lumea creată.

Este chemat să nu o idolatrizeze.

Nu trebuie să urască frumusețea, ci să nu se închine frumuseții.

Nu trebuie să urască bogăția, ci să nu-i devină rob.

Nu trebuie să respingă cultura, ci să nu transforme cultura în absolut.

Nu trebuie să fugă de tehnologie, ci să nu-i permită să-i colonizeze întreaga existență.

Nu trebuie să refuze succesul, ci să nu-și construiască identitatea pe el.

Aceasta este libertatea creștină în fața vanității.

Să folosești lucrurile fără să fii posedat de ele.

Exigența unei vieți care nu se măsoară prin aparențe

Omul creștin trebuie să-și pună periodic întrebări incomode.

Dacă toate lucrurile pe care le consider importante ar dispărea, ce ar rămâne din mine?

Dacă nimeni nu m-ar mai lăuda, aș mai face binele?

Dacă nu m-ar vedea nimeni, aș mai trăi aceeași credință?

Dacă succesul meu nu ar mai impresiona pe nimeni, ar mai avea sens munca mea?

Dacă nu aș mai putea demonstra nimic, aș mai ști cine sunt înaintea lui Dumnezeu?

Aceste întrebări nu sunt exerciții de pesimism.

Sunt instrumente de discernământ.

Ele îl ajută pe om să descopere dacă viața sa are un centru sau doar o succesiune de preocupări.

Vanitas este viața în care omul are multe cercuri, dar niciun centru.

Credința este redescoperirea centrului: Dumnezeu.

Înțelepciunea din Ecclesiast nu este disperare, ci trezire

Cartea Ecclesiastului nu se încheie într-un nihilism absolut.

După explorarea deșertăciunii, autorul ajunge la o concluzie esențială:

„Teme-te de Dumnezeu şi păzeşte poruncile Lui! Acesta este lucru cuvenit fiecărui om.” (Ecclesiastul 12, 13).

Așadar, „deșertăciunea” nu este ultimul cuvânt.

Este diagnosticul care pregătește întoarcerea către ceea ce este adevărat.

Ecclesiastul demontează iluziile pentru ca omul să redescopere ordinea.

Îi arată că lucrurile finite nu pot purta greutatea infinitului.

Îi arată că acumularea nu poate produce singură sens.

Îi arată că plăcerea nu poate deveni fundament.

Îi arată că puterea nu poate deveni absolut.

Și apoi îl conduce către Dumnezeu.

Aceasta este frumusețea teologiei biblice: demascarea deșertăciunii nu are ca scop golirea vieții, ci umplerea ei cu Dumnezeu.

Exigențe pentru omul creștin al veacului XXI

Nu transforma niciun lucru creat în absolut. Tot ceea ce primești este dar, nu dumnezeu.

Nu confunda acumularea cu plinătatea. Poți avea multe și să nu ai ceea ce este esențial.

Nu-ți construi identitatea din privirea oamenilor. Aprobarea publică este schimbătoare; valoarea persoanei înaintea lui Dumnezeu nu se măsoară prin popularitate.

Nu transforma munca în idol. Munca este vocație și responsabilitate, nu substitut pentru sens.

Nu transforma bunăstarea în criteriul suprem al vieții. Confortul poate fi folositor, dar nu poate deveni finalitatea existenței.

Nu confunda imaginea cu realitatea. Dumnezeu nu Se lasă impresionat de ceea ce omul construiește pentru privirea celorlalți.

Nu lăsa consumul să-ți definească dorințele. Omul nu devine mai valoros prin ceea ce posedă.

Nu absolutiza tehnologia. Instrumentele trebuie să rămână în slujba persoanei.

Nu transforma nici religia în spectacol. Credința adevărată se măsoară prin fidelitatea inimii înaintea lui Dumnezeu.

Învață recunoștința. Ea transformă posesia în dar și reduce puterea idolatră a lucrurilor.

Păstrează veșnicia în orizontul vieții. Nu pentru a fugi de lumea aceasta, ci pentru a nu cere lumii acesteia ceea ce numai Dumnezeu poate oferi.

Concluzii

Vanitas vanitatum et omnia vanitas.

„Deșertăciunea deșertăciunilor și toate sunt deșertăciune.”

Acest cuvânt al Ecclesiastului nu este o condamnare a creației și nici un elogiu al pesimismului.

Este o demascare a iluziilor.

Omul poate transforma orice dar în idol.

Poate transforma casa în statut, munca în identitate, banii în siguranță, imaginea în valoare, cunoașterea în superioritate, tehnologia în dependență și chiar religia în spectacol.

De aceea, problema fundamentală nu este ce avem.

Ci unde ne-am așezat inima.

Nu bogăția este deșertăciune, ci absolutizarea ei.

Nu frumusețea este deșertăciune, ci închinarea înaintea ei.

Nu munca este deșertăciune, ci transformarea ei în dumnezeu.

Nu succesul este deșertăciune, ci credința că succesul ne poate da o valoare pe care numai Dumnezeu o poate confirma.

Nu lumea este deșertăciune.

Lumea devine deșertăciune atunci când omul cere lumii să-i ofere ceea ce numai Dumnezeu poate dărui.

Aici se află mândria omului modern: nu neapărat în faptul că se consideră superior celorlalți, ci în iluzia că își poate constitui singur sensul ultim.

Dar omul nu se poate crea singur.

Nu își poate dărui singur existența.

Nu își poate garanta singur veșnicia.

Nu își poate produce singur sensul ultim.

El primește.

Primește viața.

Primește darurile.

Primește timpul.

Primește oamenii.

Primește posibilitatea iubirii.

Și, în cele din urmă, este chemat să primească mântuirea ca dar al lui Dumnezeu.

De aceea, antidotul creștin împotriva vanității nu este disperarea, ci recunoștința.

Nu fuga din lume, ci sfințirea raportului nostru cu lumea.

Nu disprețul față de bunurile create, ci refuzul de a le transforma în idoli.

Nu sărăcirea artificială a existenței, ci redescoperirea adevăratei ei bogății.

Omul nu este chemat să aibă mai puțin pentru simplul fapt de a avea mai puțin.

Este chemat să știe ce merită să aibă.

Și, mai ales, să știe ce nu poate fi cumpărat, acumulat sau posedat.

Credința îi amintește că există o plinătate pe care lumea nu o poate fabrica.

Există un adevăr pe care succesul nu îl poate produce.

Există o pace pe care confortul nu o poate garanta.

Există o valoare pe care opinia publică nu o poate conferi.

Există o bogăție pe care moartea nu o poate confisca.

Această plinătate are un nume: Dumnezeu.

De aceea, „Vanitas vanitatum” nu trebuie să fie cuvântul care ne face să renunțăm la viață, ci cuvântul care ne învață să nu mai confundăm viața cu ceea ce posedăm.

Iar Ecclesiastul ne conduce, după demontarea tuturor iluziilor, către cea mai simplă și mai profundă concluzie:

„Teme-te de Dumnezeu și păzește poruncile Lui.”

Acolo încetează deșertăciunea.

Pentru că omul care Îl așază pe Dumnezeu în centrul existenței nu mai cere lucrurilor trecătoare să-i ofere veșnicia.

Le primește.

Le folosește.

Le sfințește prin recunoștință.

Și merge mai departe, cu sufletul desprins de ceea ce trece și orientat către Cel care rămâne.

Vanitas vanitatum – toate sunt deșertăciune atunci când sunt despărțite de Dumnezeu.

Dar nimic din ceea ce este primit în Dumnezeu, folosit în iubire și orientat către veșnicie nu mai este simplă deșertăciune: devine dar, responsabilitate și drum către Împărăție.

Preot  Nicău Nicolae