Sfântul Cuvios Dimitrie cel Nou – sfințenia care face din smerenie o lumină pentru cetate
„Cel ce se smerește pe sine se va înălța.”(Luca 18, 14)
În calendarul Bisericii Ortodoxe Române, ziua de 27 octombrie este strâns legată de una dintre cele mai iubite prezențe duhovnicești din istoria Bucureștilor: Sfântul Cuvios Dimitrie cel Nou, Ocrotitorul Capitalei, ale cărui sfinte moaște se află în Catedrala Patriarhală. La aceeași dată este pomenit și Sfântul Mare Mucenic Nestor, tânărul care, prin credința în Hristos și prin binecuvântarea Sfântului Dimitrie, a biruit în confruntarea cu puternicul gladiator Lie.
Cele două chipuri sfinte, deși aparțin unor contexte istorice diferite, pot fi citite împreună într-o profundă teologie a biruinței prin Dumnezeu. Nestor biruie prin mărturisire și curaj; Dimitrie cel Nou biruie prin smerenie, răbdare și ascunderea de slava lumii. Unul este mucenic, celălalt cuvios. Unul își pecetluiește credința prin sânge, celălalt printr-o întreagă existență oferită lui Dumnezeu. Dar amândoi mărturisesc același adevăr: adevărata putere a omului începe acolo unde încetează încrederea în sine și începe încrederea în Dumnezeu.
Un sfânt venit din simplitatea satului
Sfântul Dimitrie cel Nou s-a născut, potrivit tradiției, în satul Basarabi, din sudul Dunării, în veacul al XIII-lea, într-o familie de oameni simpli și credincioși.
Viața sa nu a fost marcată de funcții, de studii academice sau de realizări sociale impresionante.
Nu a fost împărat.
Nu a fost general.
Nu a fost cărturar.
Nu a fost conducător politic.
A fost un om simplu, care și-a orientat existența către Dumnezeu.
Această simplitate este profund teologică.
Într-o lume care măsoară valoarea omului prin vizibilitate, performanță și influență, Evanghelia ne amintește că adevărata măsură a persoanei este relația sa cu Dumnezeu.
Sfântul Apostol Pavel spune:„Ci Dumnezeu Şi-a ales pe cele nebune ale lumii, ca să ruşineze pe cei înţelepţi; Dumnezeu Şi-a ales pe cele slabe ale lumii, ca să le ruşineze pe cele tari.”(1 Corinteni 1, 27)
Sfântul Dimitrie cel Nou este expresia vie a acestei pedagogii dumnezeiești.
Dumnezeu poate face dintr-un om necunoscut lumii un reper pentru generații întregi.
Sfințenia nu înseamnă fugă de lume, ci orientarea deplină către Dumnezeu
Tradiția ne spune că Dimitrie a lucrat mai întâi ca păstor, apoi s-a retras într-o viață de rugăciune și nevoință.
Este important să observăm că Biserica nu-l cinstește pentru faptul că s-a îndepărtat pur și simplu de societate.
Retragerea ascetică nu este dispreț față de lume.
Este o desprindere de duhul lumii atunci când acesta devine incompatibil cu Evanghelia.
Sfântul Ioan Evanghelistul avertizează:„Nu iubiţi lumea, nici cele ce sunt în lume. Dacă cineva iubeşte lumea, iubirea Tatălui nu este întru el.”(1 Ioan 2, 15)
Nu este vorba despre creația lui Dumnezeu, care este bună, ci despre acea „lume” devenită sistem al autosuficienței, al patimilor și al autonomiei față de Creator.
Sfântul Dimitrie nu fuge de creație.
El caută Creatorul.
Taina smereniei
Poate cea mai profundă lecție a vieții Sfântului Dimitrie cel Nou este smerenia.
Smerenia nu este umilire de sine.
Nu este negarea darurilor.
Nu este lipsă de demnitate.
În spiritualitatea ortodoxă, smerenia este adevărul despre om înaintea lui Dumnezeu.
Omul smerit știe că existența sa este dar.
Știe că toate cele bune din el sunt rod al harului.
Sfântul Isaac Sirul spune:„Smerenia este veșmântul dumnezeirii.”
Această afirmație trebuie înțeleasă în lumina Întrupării.
Fiul lui Dumnezeu Se smerește, luând chip de rob (Filipeni 2, 6-8).
Smerenia nu este, așadar, slăbiciune.
Ea este forma iubirii care se dăruiește.
Dimitrie cel Nou – omul ascuns în Dumnezeu
Una dintre cele mai frumoase dimensiuni ale vieții sale este discreția.
Sfântul nu urmărește să fie văzut.
Nu își construiește o imagine.
Nu caută recunoaștere.
Nu transformă nevoința în spectacol.
Această atitudine este profund evanghelică.
Hristos spune:„Când te rogi, intră în cămara ta și, închizând ușa, roagă-te Tatălui tău, Care este în ascuns.”(Matei 6, 6)
Sfântul Dimitrie a înțeles că adevărata viață duhovnicească se desfășoară mai întâi în „ascuns”.
Înainte ca omul să fie cunoscut de oameni, el trebuie să fie cunoscut de Dumnezeu.
Asceza – pedagogia libertății
Postul, rugăciunea, privegherea și nevoința nu sunt scopuri în sine.
Ele sunt mijloace prin care omul își redobândește libertatea interioară.
Sfântul Maxim Mărturisitorul arată că omul a fost creat pentru mișcarea liberă a voinței către bine și către Dumnezeu.
Păcatul dezordonează această mișcare.
Asceza o reașază.
De aceea, nevoința nu este o formă de pedepsire a trupului, ci o pedagogie a întregii persoane.
Postul învață trupul să nu devină stăpân.
Rugăciunea învață mintea să se întoarcă spre Dumnezeu.
Tăcerea învață inima să distingă glasurile.
Smerenia îl învață pe om să nu se mai considere centrul universului.
De la Basarabi la București – o călătorie a sfințeniei
Sfintele moaște ale Cuviosului Dimitrie cel Nou au ajuns în țara noastră în anul 1774, fiind aduse la București de generalul rus Petru Saltîkov, în contextul războiului ruso-turc.
Mitropolitul Grigorie al II-lea al Țării Românești a primit sfintele moaște și a rânduit așezarea lor în Catedrala Mitropolitană.
De atunci, legătura dintre Sfântul Dimitrie și București a devenit una dintre cele mai puternice experiențe de evlavie ale Ortodoxiei românești.
Este impresionant faptul că un om care a trăit în anonimat ajunge să devină, peste veacuri, ocrotitorul unei mari cetăți.
Aceasta este una dintre marile răsturnări ale logicii Evangheliei.
Cel care nu a căutat lumea ajunge să fie căutat de lume.
Cel care nu a dorit slavă primește cinstire.
Cel care a fugit de zgomot devine centrul unei mari adunări de rugăciune.
Ocrotitorul Bucureștilor – sfințenia ca memorie vie a cetății
A numi un sfânt „ocrotitor al unei cetăți” nu înseamnă a transforma sfințenia într-un mecanism magic de protecție.
Ocrotirea este legată de comuniunea sfinților.
Biserica mărturisește că moartea nu rupe comuniunea în Hristos.
Sfântul nu devine dumnezeu.
Nu are putere independentă de Dumnezeu.
El se roagă înaintea lui Dumnezeu pentru cei care îi cer mijlocirea.
De aceea, Bucureștiul îl primește pe Sfântul Dimitrie nu ca pe un simbol folcloric, ci ca pe un mijlocitor și martor al Împărăției.
În fiecare an, pelerinajul la sfintele sale moaște transformă spațiul urban într-un spațiu al rugăciunii.
Orașul grăbit se oprește.
Omul preocupat de sine își amintește de Dumnezeu.
Mulțimea devine, pentru câteva clipe, comunitate de rugăciune.
Sfintele moaște și teologia Întrupării
Cinstirea moaștelor Sfântului Dimitrie are la temelie însăși taina Întrupării.
Dacă Fiul lui Dumnezeu a luat trup omenesc, atunci materia nu este disprețuită.
Trupul este chemat la înviere.
Sfântul Apostol Pavel mărturisește:
„Dacă Duhul Celui ce a înviat pe Iisus din morți locuiește în voi… va face vii și trupurile voastre cele muritoare.”(Romani 8, 11)
Sfintele moaște devin astfel o mărturie eshatologică.
Ele nu sunt relicve ale trecutului.
Sunt semne îndreptate spre viitor.
Ele mărturisesc că învierea trupului nu este o metaforă, ci o promisiune a lui Dumnezeu.
Sfântul Dimitrie și Bucureștiul contemporan
Ce poate spune un cuvios medieval unui oraș contemporan?
Poate spune foarte mult.
Bucureștiul este o metropolă a vitezei.
Un oraș al proiectelor, al traficului, al competiției și al zgomotului.
În mijlocul acestei dinamici, Sfântul Dimitrie rămâne tăcut.
Și tocmai această tăcere devine profetică.
El ne spune:
omul nu este ceea ce produce.
Nu este ceea ce posedă.
Nu este numărul de oameni care îl cunosc.
Nu este funcția.
Nu este contul bancar.
Nu este succesul.
Omul este făptura chemată la comuniune cu Dumnezeu.
Pelerinajul – întoarcerea omului către sine și către Dumnezeu
Pelerinajul la Sfântul Dimitrie este, în profunzime, un drum interior.
Creștinul merge către moaște, dar adevărata călătorie este către Dumnezeu.
De aceea, pelerinajul autentic nu se termină atunci când omul pleacă de la raclă.
El începe acolo.
Dacă după rugăciune omul pleacă neschimbat, nu a înțeles taina pelerinajului.
Adevăratul pelerinaj produce pocăință.
Produce iertare.
Produce împăcare.
Produce întoarcere la rugăciune.
Produce milostenie.
Produce o nouă ordine a vieții.
Sfântul Nestor – tinerețea care primește putere prin binecuvântare
În aceeași zi este pomenit Sfântul Mare Mucenic Nestor.
Tradiția îl prezintă drept tânărul care, binecuvântat de Sfântul Mare Mucenic Dimitrie, l-a învins pe Lie.
Din perspectivă teologică, episodul este important deoarece Nestor nu își pune încrederea în forța proprie.
El cere binecuvântarea sfântului.
Această imagine este deosebit de relevantă pentru tineri.
Într-o cultură care îi învață să creadă că trebuie să fie independenți de toți și de toate, Biserica le propune o altă formă de maturitate: libertatea de a primi binecuvântare și de a recunoaște că puterea omului nu este suficientă fără Dumnezeu.
Nestor și Dimitrie – două chipuri ale curajului
Dimitrie este curajos prin mărturisirea credinței.
Nestor este curajos prin asumarea luptei.
Dar adevăratul curaj nu este agresivitate.
Nu este violență.
Nu este dorință de dominare.
Curajul creștin este puterea de a face binele în ciuda fricii.
De aceea, Sfântul Nestor poate fi așezat în apropierea cuvintelor Apostolului:„Dumnezeu nu ne-a dat duhul temerii, ci al puterii și al iubirii și al înțelepciunii.”(2 Timotei 1, 7)
Sfințenia care unește generațiile
Sfântul Dimitrie cel Nou vorbește vârstnicilor despre răbdare.
Tinerilor, despre curaj.
Familiilor, despre credință.
Celor încercați, despre nădejde.
Celor care au căzut, despre pocăință.
Celor care au succes, despre smerenie.
Celor singuri, despre comuniune.
Aceasta este universalitatea sfințeniei.
Sfântul nu aparține unei singure categorii sociale.
El devine frate și mijlocitor pentru toți cei care îl caută în Hristos.
Smerenia care devine putere
Poate aceasta este cea mai actuală lecție a Cuviosului Dimitrie.
Lumea spune:fă-te văzut.
Evanghelia spune:
Fii curat.
Lumea spune:construiește-ți imaginea.
Evanghelia spune:zidește-ți sufletul.
Lumea spune:caută să fii admirat.
Hristos spune:„Cel mai mare dintre voi să fie slujitorul vostru.”(Matei 23, 11)
Sfântul Dimitrie nu a devenit mare pentru că a căutat măreția.
A devenit mare pentru că a acceptat să fie mic înaintea lui Dumnezeu.
Ocrotitorul cetății – chemare la sfințirea cetății
Poate că Bucureștiul nu are nevoie doar de mai multe clădiri, drumuri sau instituții.
Are nevoie de oameni.
De oameni care să nu mintă.
De oameni care să ierte.
De oameni care să se roage.
De oameni care să nu își vândă conștiința.
De oameni care să slujească.
De oameni care să păstreze demnitatea celuilalt.
Un oraș se schimbă atunci când se schimbă oamenii lui.
Iar sfințenia unui om poate deveni începutul unei binecuvântări pentru o cetate întreagă.
În loc de încheiere – Sfântul care a rămas aproape
Sfântul Cuvios Dimitrie cel Nou nu este doar un nume din calendar.
Este o prezență vie în memoria duhovnicească a poporului român.
Sfintele sale moaște, așezate în Catedrala Patriarhală, adună an de an mulțimi de oameni.
Unii vin cu necazuri.
Alții cu boli.
Alții cu dorințe.
Alții cu lacrimi.
Alții cu mulțumire.
Dar, dincolo de toate cererile, pelerinul adevărat este chemat să descopere un lucru esențial:Dumnezeu nu este departe.
Sfântul Dimitrie ne amintește că omul poate deveni locaș al harului chiar în cea mai simplă existență.
Nu trebuie să fii mare în ochii lumii pentru a fi mare înaintea lui Dumnezeu.
Nu trebuie să fii cunoscut pentru a fi iubit de El.
Nu trebuie să ai putere pentru a deveni puternic.
Trebuie să ai inima deschisă către har.
Cuviosul Dimitrie cel Nou a trăit ascuns.
Dar Dumnezeu l-a făcut cunoscut.
A trăit în simplitate.
Dar Dumnezeu i-a dat o cetate spre ocrotire.
A fugit de slava oamenilor.
Dar Biserica îl cinstește peste veacuri.
A ales tăcerea.
Dar astăzi viața lui predică unei capitale întregi.
Aceasta este paradoxul sfințeniei.
Omul care se pierde pe sine în Dumnezeu se regăsește în veșnicie.
Iar Bucureștiul, atunci când se așază înaintea Sfântului Dimitrie, nu se întâlnește doar cu trecutul său.
Se întâlnește cu o posibilitate a viitorului: o cetate în care credința nu este doar tradiție, ci viață;în care pelerinajul nu este doar obicei, ci pocăință;în care sfinții nu sunt doar nume, ci modele; și în care fiecare om poate învăța, din tăcerea Cuviosului Dimitrie, că adevărata măreție începe în smerenie și se desăvârșește în Dumnezeu.
„Cel ce se smerește pe sine se va înălța.”(Luca 18, 14)
Preot Nicău Nicolae
