Când a devenit școala insuficientă fără meditații?
În urmă cu 30 de ani se făceau meditații, dar pentru mulți elevi pregătirea examenelor însemna, în primul rând, manualul, caietul, culegerea și orele de la școală. Se obțineau note mari și fără profesori particulari, iar meditațiile erau asociate mai ales cu examenele dificile sau cu recuperarea unor lacune.
Astăzi, pregătirea suplimentară a devenit aproape o regulă pentru numeroase familii. Matematică, română, limbi străine, uneori încă din clasele primare. Copiii petrec ore bune la școală, apoi continuă să învețe, contra cost, aceleași materii. Părinții plătesc pentru că vor rezultate și, mai ales, pentru că se tem că ai lor copii vor fi dezavantajați în fața celor care fac meditații.
Evident, lucrul individual cu un profesor poate fi extrem de util. Sunt elevi care au nevoie de explicații suplimentare, iar alții vor să aprofundeze materia. Nimic greșit aici.
Dar normalizarea meditațiilor ridică o problemă serioasă. Dacă un elev are nevoie constant de pregătire particulară pentru a face față cerințelor școlare, înseamnă că ceva nu funcționează suficient de bine în sistem. Fie programa este prea încărcată, fie timpul acordat explicațiilor este insuficient, fie evaluările cer mai mult decât reușește școala să consolideze.
Mai există și problema banilor. Un copil ai cărui părinți își permit trei profesori particulari pornește cu un avantaj față de unul care trebuie să se descurce singur. Iar educația publică ar trebui să reducă asemenea diferențe, nu să le accentueze.
Școala de acum 30 de ani avea destule neajunsuri și nu există motive să o idealizăm. Însă nici situația actuală nu poate fi considerată un progres doar pentru că elevii au acces la mai multe resurse și la mai multe ore de pregătire.
Meditațiile ar trebui să rămână o opțiune, nu o necesitate. Iar calitatea educației ar trebui judecată și după cât de bine reușește școala să pregătească elevii care nu își permit nimic în plus.
