Casa plină de lucruri pe care nu le mai folosim. De ce ne este atât de greu să renunțăm la ele?

Există, probabil, în aproape fiecare casă un sertar care nu se mai închide bine. O cutie cu cabluri pentru aparate pe care nu le mai avem. Haine păstrate pentru ziua în care „poate o să le mai port”. Căni primite cadou, prosoape care nu ne plac, acte de acum 15 ani, trei încărcătoare fără telefon, obiecte care au costat prea mult ca să ne îndurăm să le aruncăm și lucruri despre care nici măcar nu mai știm de ce le păstrăm.

Nu sunt neapărat obiecte importante. Dar, puse laolaltă, ajung să ocupe dulapuri, sertare, boxe, balcoane și, într-un fel mai greu de măsurat, atenția noastră.

De aici începe ceea ce astăzi numim în termeni moderni „decluttering”: nu minimalism dus la extrem și nici transformarea casei într-un decor aproape gol, ci procesul de a decide ce merită să rămână în casa noastră și ce a rămas acolo doar din obișnuință.

De ce păstrăm ceea ce nu mai folosim?

Răspunsul pare simplu: pentru că „poate va trebui cândva”. În realitate, lucrurile sunt ceva mai complicate.

Un obiect nu valorează pentru noi numai cât costă. Poate purta o amintire, poate reprezenta o anumită perioadă din viață sau chiar persoana care am fost atunci când l-am cumpărat.

Psihologia economică descrie de mult așa-numitul „efect de înzestrare” – endowment effect: simplul fapt că un lucru ne aparține ne poate determina să-i atribuim o valoare mai mare decât i-am acorda dacă nu ar fi al nostru. Cercetările au arătat tocmai această asimetrie: oamenii tind să ceară mai mult pentru a renunța la ceva ce posedă decât ar fi dispuși să plătească pentru a dobândi același lucru.

Altfel spus, o vază oarecare de pe raft nu mai este doar „o vază oarecare”. Este vaza mea.

La aceasta se adaugă o întreagă colecție de justificări foarte omenești:

„Am dat bani pe el.”

„E încă bun.”

„Mi l-a dat cineva.”

„Poate slăbesc și îmi vine din nou.”

„Poate îl repar.”

„Poate va avea cineva nevoie.”

Cuvântul-cheie este aproape întotdeauna același: poate.

Casa se poate transforma, încet, într-un depozit de posibilități

Problema obiectelor inutile este că rareori intră spectaculos în casă. Se acumulează unul câte unul.

O pungă cu pungi într-un dulap. O haină pe care nu am mai purtat-o de patru ani. Un aparat stricat pe care vrem să-l reparăm. O cutie păstrată fiindcă este „prea bună ca să fie aruncată”.

Fiecare decizie pare neimportantă.

Peste câțiva ani, însă, descoperim că jumătate dintr-un dulap este ocupată de lucruri pe care nu le folosim, iar pentru obiectele de care avem nevoie cu adevărat nu mai găsim loc.

Și apare paradoxul: păstrăm atât de multe lucruri „în caz că ne vor trebui”, încât atunci când chiar ne trebuie ceva nu mai știm unde este.

Dezordinea vizuală nu este complet neutră pentru creier

Ideea că o casă mai aerisită poate fi mai ușor de suportat psihic nu este doar o modă de pe rețelele sociale.

Un studiu publicat în Journal of Environmental Psychology, pe 501 adulți, a găsit o asociere moderată între aglomerarea locuinței și un nivel mai redus al stării de bine. Autorul subliniază însă că studiul a fost transversal, ceea ce înseamnă că nu poate demonstra direcția cauzalității: este posibil ca dezordinea să influențeze starea psihică, dar și ca persoanele care se simt rău să aibă mai puțină energie pentru organizarea casei.

Există și un motiv foarte practic. Creierul nostru trebuie permanent să selecteze informația importantă dintre numeroși stimuli concurenți. Cercetările asupra atenției vizuale arată că obiectele aflate simultan în câmpul vizual concurează pentru procesare.

Nu înseamnă că trei bibelouri pe comodă ne vor distruge concentrarea. Înseamnă doar că mediul vizual nu este complet lipsit de efect asupra atenției noastre.

Cea mai grea categorie: „e păcat să-l arunc”

Aici debarasarea se împotmolește cel mai des.

Obiectul este perfect funcțional. Doar că noi nu îl folosim.

Și atunci apare sentimentul că, dacă îl aruncăm, facem risipă.

Dar cele două probleme sunt diferite. Risipa s-a produs eventual atunci când obiectul a fost cumpărat fără să fie necesar, nu în momentul în care recunoaștem că nu ne mai este de folos.

Mai mult, „a renunța” nu trebuie să însemne automat „a arunca la gunoi”. Lucrurile în stare bună pot fi donate, vândute, oferite unei persoane care le va folosi sau, acolo unde există posibilitatea, reciclate.

Uneori, cea mai mare risipă este să păstrăm ani întregi un obiect perfect utilizabil într-un dulap până când devine atât de vechi încât nu-l mai dorește nimeni.

Începe cu obiectele fără poveste

Una dintre cele mai nereușite metode de a face ordine este să începi direct cu fotografiile familiei, scrisorile vechi sau hainele copiilor.

Triajul obiectelor înseamnă o serie de decizii, iar deciziile obosesc. De aceea este mult mai simplu să începem cu lucrurile care nu au aproape nicio încărcătură emoțională.

Medicamente expirate, ambalaje goale, pixuri care nu mai scriu, recipiente fără capac, cabluri despre care știm sigur că nu mai aparțin niciunui aparat, produse cosmetice expirate, obiecte rupte pe care nu le vom repara.

Abia după aceea vin hainele, cărțile, vesela, obiectele decorative și, la final, lucrurile sentimentale.

Este mult mai ușor să decizi soarta unei linguri din lemn decât a unei scrisori din 1998.

Întrebarea „o să-mi mai trebuiască?” este aproape inutilă

Pentru că răspunsul va fi aproape întotdeauna: „Este posibil”.

O întrebare mai bună este:

„Dacă aș avea nevoie de acest obiect peste doi ani și nu l-aș mai avea, cât de greu ar fi să-l înlocuiesc?”

Dintr-odată, multe lucruri își pierd puterea.

Mai pot ajuta și alte întrebări:

L-am folosit în ultimul an?

Îl păstrez pentru viața pe care o trăiesc sau pentru o versiune imaginară a mea?

Dacă l-aș vedea astăzi într-un magazin, l-aș mai cumpăra?

Dacă acest obiect s-ar strica mâine, aș cumpăra altul identic?

Îl păstrez pentru că îl iubesc sau pentru că mă simt vinovată să renunț la el?

Ultima întrebare este surprinzător de importantă.

Nu trebuie să păstrezi fiecare obiect pentru a păstra amintirea

Aici lucrurile devin delicate.

Obiectele sunt uneori suporturi pentru memorie. Rochia mamei. Ceasul bunicului. Prima jucărie a copilului. O ceașcă rămasă dintr-un serviciu demult dispărut.

Cercetările despre atașamentul față de posesiuni arată că valoarea pe care o acordăm lucrurilor depășește adesea cu mult utilitatea și prețul lor. Obiectele pot deveni legate de identitate, experiențe și relații.

De aceea, decluttering-ul nu ar trebui transformat într-un concurs despre cine reușește să umple cei mai mulți saci.

Unele lucruri merită păstrate pur și simplu pentru că ne bucură.

Problema apare atunci când păstrăm 50 de obiecte pentru a proteja o singură amintire. Uneori este suficient unul. Alteori putem fotografia obiectul înainte de a ne despărți de el.

Memoria nu se măsoară în metri cubi de depozitare.

Regula spațiului poate fi mai utilă decât regula numărului

Nu există un număr „corect” de cărți, bluze, farfurii sau obiecte decorative.

Există însă spațiul pe care îl avem.

Dacă am decis că toate prosoapele trebuie să încapă într-un anumit sertar, sertarul devine limita. Dacă toate cărțile trebuie să încapă în bibliotecă, nu construim un al doilea rând ascuns în spatele primului.

Este o schimbare de perspectivă interesantă: nu mai întrebăm „Cât de multe am voie să păstrez?”, ci „Ce merită suficient de mult încât să ocupe spațiul pe care îl am?”.

Și poate cea mai importantă regulă: nu organiza ceea ce ar trebui eliminat

Cutii, coșuri, separatoare, organizatoare, dulapuri suplimentare – toate sunt utile.

Dar numai după selecție.

Altfel riscăm să facem ceva foarte sofisticat: să cumpărăm obiecte noi pentru a depozita mai elegant obiectele vechi de care nu avem nevoie.

O cutie din carton etichetată cu „diverse” rămâne, în fond, o cutie cu diverse.

Ordinea nu înseamnă neapărat că fiecare lucru are un recipient nou. Uneori înseamnă că acel lucru nu mai trebuie să fie acolo.

Când dezordinea este mai mult decât dezordine

Este importantă și o distincție.

A avea un dulap prea plin sau dificultatea de a renunța la haine vechi nu înseamnă automat tulburare de acumulare (hoarding).

Asociația Americană de Psihiatrie descrie tulburarea de acumulare prin dificultatea persistentă de a renunța la obiecte, suferința importantă provocată de ideea de a le elimina și acumularea într-o asemenea măsură încât spațiile de locuit nu mai pot fi folosite normal. În asemenea situații, simplele sfaturi de organizare nu sunt suficiente, iar ajutorul specializat poate fi necesar.

Pentru cei mai mulți dintre noi, însă, situația este mult mai banală.

Am cumpărat. Am primit. Am păstrat. Am amânat decizia.

Și într-o zi deschidem un dulap și realizăm că avem lucruri suficiente pentru trei vieți, dar continuăm să trăim doar una.

Poate că acesta este, de fapt, sensul cel mai bun al decluttering-ului. Nu să ai o casă goală. Nu să arunci tot. Nu să devii minimalist.

Ci să păstrezi lucrurile care servesc vieții pe care o ai acum, nu toate viețile pe care ai fi putut să le trăiești.