Ce vom lăsa după noi? Moștenirea voievozilor români și criza responsabilității în România de astăzi

„Căci nu avem aici cetate stătătoare, ci o căutăm pe aceea ce va să fie.”(Evrei 13, 14)

Există întrebări pe care o societate le poate evita o vreme, dar nu la nesfârșit. Există întrebări pe care politica le poate amâna, economia  și tehnologia le poate acoperi,  iar confortul le poate face aproape inaudibile. Există însă un moment în care trecutul se întoarce înaintea prezentului și îi cere socoteală.

O asemenea întrebare este aceasta:

Ce vom lăsa după noi?

Nu ce vom avea. Nu ce vom cumpăra. Nu ce funcții vom ocupa. Nu câte diplome vom strânge, câte proprietăți vom dobândi sau cât de vizibili vom deveni. Ci ce va rămâne din noi în sufletele celor care vor veni după noi.

Întrebarea devine cu atât mai gravă atunci când privim spre voievozii și domnitorii români. Nu pentru a construi o imagine romantică și neverosimilă a trecutului, ci pentru a observa că, în ciuda tuturor limitelor și contradicțiilor lor omenești, mulți dintre aceștia au avut o conștiință puternică a posterității, a memoriei, a responsabilității și a datoriei de a lăsa ceva mai mare decât propria existență.

Sfântul Ștefan cel Mare nu a lăsat doar biserici și mănăstiri, ci o adevărată geografie sacră a neamului, mărturie a credinței, curajului, jertfei și statorniciei sale. Neagoe Basarab a lăsat o profundă pedagogie a puterii, învățând că domnia este slujire, iar autoritatea trebuie călăuzită de înțelepciune, dreptate, milă și frică de Dumnezeu. Matei Basarab a zidit nu doar cultura, tiparul și viața bisericească, ci și memoria și conștiința unui popor, înțelegând că o țară se păstrează prin credință, educație și cultură. Constantin Brâncoveanu a unit cultura, diplomația, ctitoria, filantropia și mărturisirea credinței, pecetluindu-le pe toate prin jertfa supremă a muceniciei.

Ei nu ne-au lăsat doar monumente și cărți, ci modele de responsabilitate, demnitate și slujire. Pentru ei, țara era o datorie, poporul o responsabilitate, puterea o slujire, iar credința mai presus de propria viață. Adevărata lor moștenire rămâne, astfel, nu ceea ce au avut, ci ce au dăruit și ceea ce au fost gata să jertfească pentru Dumnezeu și pentru neam.

Astăzi, România este o republică democratică. Nu mai avem voievozi, ci instituții, aleși, partide, Parlament, Guvern, Președinție și administrații publice. Nu putem transfera mecanic modelul medieval în statul contemporan.

Dar putem transfera întrebarea fundamentală:

Ce înseamnă să primești puterea asupra unei comunități și ce datorie ai față de cei care vin după tine?

Aici începe adevărata comparație.

De la domnie la mandat: s-a schimbat forma puterii, dar nu și responsabilitatea

În Evul Mediu, domnia era înțeleasă într-un registru profund personal și dinastic. În modernitate, puterea politică este instituționalizată și limitată de Constituție, de lege, de separația puterilor și de mecanismele democratice.

Diferența este fundamentală.

Totuși, din perspectivă creștină, există un principiu care traversează epocile: puterea nu este proprietate, ci responsabilitate.

Mântuitorul Hristos spune:„Cel ce între voi va vrea să fie mare să fie slujitorul vostru.”(Matei 20, 26)

Această afirmație poate fi citită și ca o adevărată teologie a autorității.

Creștinismul nu definește măreția prin poziție, ci prin slujire.

În această lumină, funcția politică, fie ea domnie medievală sau mandat democratic contemporan, nu poate fi redusă la privilegiu. Ea presupune o răspundere față de comunitate.

Aici apare una dintre cele mai tulburătoare diferențe dintre idealul voievodal și tentațiile politicii contemporane.

Voievodul medieval știa că va fi judecat de istorie, dar, în mentalitatea sa creștină, știa și că va sta înaintea Judecătorului suprem.

Omul politic contemporan este adesea tentat să gândească în termeni de sondaje, mandate, popularitate, imagine publică și următoarele alegeri.

Dar Evanghelia pune o întrebare infinit mai severă:„Ce ai făcut cu puterea care ți-a fost încredințată?”

Aceasta este întrebarea pe care orice om aflat într-o funcție publică ar trebui să o audă înainte de a-și rosti promisiunile electorale.

Voievodul ca om al datoriei

Istoria românească ne oferă numeroase exemple de domnitori pentru care conducerea nu a fost lipsită de sacrificiu.

Sfântul Ștefan cel Mare a domnit într-o perioadă de presiuni militare și geopolitice intense. În memoria Bisericii și a poporului, el a rămas nu doar prin confruntările sale militare, ci și prin ctitoriile sale.

Aici se află o subtilă lecție de filosofie a istoriei: un conducător moare, dar ceea ce zidește poate continua să vorbească după moartea lui.

Puterea este efemeră.

Ctitoria poate deveni memorie.

Funcția trece.

Opera rămâne.

Numele poate fi uitat.

Binele făcut altora poate continua să lucreze.

Această diferență este esențială pentru orice epocă.

Sfântul Ștefan cel Mare și problema ctitoriei

Sfântul Ștefan cel Mare trebuie privit în complexitatea sa istorică, nu transformat într-un personaj lipsit de umbre.

Dar memoria românească și tradiția Bisericii au reținut cu o forță extraordinară dimensiunea sa de ctitor.

Bisericile și mănăstirile ridicate în timpul domniei sale au devenit parte a patrimoniului spiritual și cultural al Moldovei.

Ctitoria nu trebuie înțeleasă doar arhitectural.

În mentalitatea medievală, a zidi o biserică însemna a așeza în istorie o mărturie despre Dumnezeu.

Înseamnă a spune:„Eu voi trece, dar această rugăciune va continua.”

Ce diferență față de mentalitatea care construiește doar pentru sine!

Un om poate ridica un palat care îi poartă numele.

Altul poate ridica un locaș care îi poartă rugăciunea.

Primul lasă o construcție.

Al doilea lasă o mărturie.

Aceasta este una dintre cele mai importante diferențe dintre patrimoniul material și patrimoniul spiritual.

Sfântul Neagoe Basarab și responsabilitatea de a forma urmași

Dacă Sfântul  Ștefan cel Mare ne vorbește despre ctitorie, Sfântul  Neagoe Basarab ne vorbește despre educație.

Învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie reprezintă una dintre operele fundamentale ale culturii românești medievale.

Aici întâlnim o idee extraordinar de actuală: conducătorul trebuie să se gândească la omul care vine după el.

Nu este suficient să administrezi prezentul.

Trebuie să formezi viitorul.

Nu este suficient să construiești instituții.

Trebuie să formezi conștiințe.

Nu este suficient să transmiți puterea.

Trebuie să transmiți înțelepciunea necesară exercitării ei.

Aceasta este o lecție pe care politica contemporană ar trebui să o recitească.

În democrație, fiecare generație politică primește o țară de la generația anterioară și o predă generației următoare.

Dar ce predă?

Instituții mai solide sau mai fragile?

Respect pentru lege sau relativizarea legii?

Cultură a dialogului sau cultură a agresivității?

Responsabilitate sau victimizare?

Exemplu personal sau spectacol?

Aceasta este adevărata întrebare.

Matei Basarab și cultura memoriei

Matei Basarab aparține acelei categorii de conducători care au înțeles că un popor nu poate exista fără memorie.

În epoca sa, dezvoltarea tiparului, a culturii și a vieții bisericești a contribuit la consolidarea unei identități spirituale și culturale.

Această dimensiune este importantă deoarece memoria nu este o simplă arhivă.

Memoria este identitate.

Un om care își uită părinții nu mai știe de unde vine.

Un popor care își uită înaintașii riscă să nu mai știe cine este.

Academia Română a subliniat, în studiile sale privind arta și statalitatea premodernă, modul în care ctitoriile și reprezentările dinastice funcționau ca forme de memorie politică și culturală, legând prezentul de genealogii, înaintași și modele de autoritate.

Aceasta ne obligă să privim patrimoniul nu ca pe un decor turistic, ci ca pe o formă de memorie instituționalizată.

Sfântul  Constantin Brâncoveanu: când puterea este pusă înaintea lui Dumnezeu

Niciun nume nu exprimă poate mai dramatic problema moștenirii decât Sfântul Constantin Brâncoveanu.

Domnitor al Țării Românești între 1688 și 1714, Brâncoveanu a avut o domnie lungă într-o epocă de instabilitate politică. Patriarhia Română îl prezintă ca sprijinitor al Bisericii, protector al Ortodoxiei, ctitor, susținător al artei, culturii, tiparului și școlii, precum și diplomat preocupat de păstrarea păcii.

Dar această construcție culturală și politică a primit o interpretare definitivă prin jertfa sa.

La 15 august 1714, Constantin Brâncoveanu, cei patru fii ai săi și sfetnicul Ianache Văcărescu au fost martirizați. Biserica Ortodoxă Română i-a canonizat în 1992.

În cazul său, moștenirea nu mai este doar culturală.

Devine mărturisire.

Brâncoveanu nu ne întreabă doar ce construim.

Ne întreabă:Ce nu suntem dispuși să vindem?

Această întrebare ar trebui să ajungă și în centrul vieții publice.

Pentru că o societate moare moral atunci când începe să considere că totul are un preț.

Demnitatea nu are preț.

Credința nu are preț.

Adevărul nu are preț.

Țara nu poate fi tratată ca obiect de negociere.

Conștiința nu poate fi pusă la licitație.

De la Brâncoveanu la politicianul contemporan

Aici comparația devine incomodă.

Și tocmai de aceea este necesară.

Nu pentru a spune că politicianul contemporan trebuie să fie voievod.

Nu pentru a idealiza trecutul.

Nu pentru a condamna în bloc clasa politică actuală.

Ci pentru a compara două modele de raportare la putere.

Modelul voievodal creștin, în forma sa ideală, spune:„Puterea mi-a fost încredințată.”

Modelul politic degradat spune:„Puterea îmi aparține.”

Primul vede funcția ca pe o slujire.

Al doilea o poate transforma în privilegiu.

Primul se gândește la posteritate.

Al doilea poate fi tentat să gândească la următoarea alegere.

Primul întreabă:„Ce voi lăsa?”

Al doilea poate ajunge să întrebe:„Ce voi câștiga?”

Această diferență este esențială.

Clasa politică actuală și ispita puterii

Este nedrept și neacademic să punem întreaga clasă politică sub semnul corupției, al oportunismului sau al incompetenței. Există oameni onești, profesioniști și dedicați în administrație și în politică.

Dar nici nu avem voie, din politețe, să ignorăm fenomenele care afectează încrederea publică.

Politica contemporană este adesea dominată de:

• personalizarea excesivă a puterii;
• logica electorală pe termen scurt;
• competiția pentru vizibilitate;
• comunicarea politică devenită spectacol;
• polarizarea;
• promisiunea fără responsabilitate;
• schimbarea discursului în funcție de interes;
• tentația clientelismului;
• privilegierea imaginii asupra caracterului;
• dificultatea asumării eșecului;
• transformarea adversarului politic în dușman moral.

Acestea nu sunt exclusiv probleme românești. Sunt tensiuni ale democrațiilor contemporane.

Dar pentru România ele dobândesc o gravitate suplimentară, deoarece societatea noastră încă își reconstruiește cultura instituțională după decenii de comunism.

De aceea, problema nu este doar cine conduce.

Problema este ce cultură a conducerii construim.

Domnitorul medieval și politicianul democratic: o comparație care trebuie făcută cu discernământ

Domnitorul medieval și politicianul contemporan nu sunt echivalenți.

Primul exercita autoritatea într-un sistem monarhic, într-un context geopolitic și social complet diferit.

Cel de-al doilea exercită un mandat într-un stat constituțional și democratic.

Totuși, există câteva criterii morale care nu se schimbă:

Credința

• Voievodul creștin își raporta existența la Dumnezeu.
• Omul politic contemporan poate fi sau nu credincios, dar, din perspectiva eticii creștine, trebuie să recunoască faptul că puterea nu îl transformă în stăpân absolut asupra omului.

Curajul

• Voievodul trebuia să-și asume primejdia.
• Politicianul contemporan trebuie să-și asume și costul deciziilor corecte, chiar atunci când acestea sunt nepopulare.

Dreptatea

Domnitorul era chemat să judece drept.

Politicianul este chemat să legifereze și să administreze în spiritul binelui comun.

Responsabilitatea

Domnia nu trebuia să fie o proprietate.

Nici mandatul democratic nu este o proprietate personală.

Demnitatea

Voievodul trebuia să apere demnitatea țării.

Omul politic contemporan trebuie să înțeleagă că demnitatea României nu se apără doar prin discursuri patriotice, ci prin instituții funcționale, educație, cultură, justiție și respect pentru cetățean.

Jertfa

Voievozii și-au pus uneori viața în joc.

Politicianului contemporan nu i se cere, în mod obișnuit, o asemenea jertfă.

Dar i se poate cere ceva mai simplu și totodată foarte greu:

să sacrifice interesul personal în favoarea binelui public.

 Cea mai mare diferență: ce înseamnă „țara”

Pentru omul medieval, țara nu era doar teritoriu.

Era moștenire.

Era pământul strămoșilor.

Era credința.

Era limba.

Era comunitatea.

Era Biserica.

Era memoria.

Era mormântul părinților.

Era viitorul copiilor.

Această concepție nu trebuie copiată mecanic astăzi.

Dar trebuie recuperată în ceea ce are ea mai profund: țara nu este un obiect de consum.

Nu este o companie pe care o administrezi pentru un mandat.

Nu este un instrument pentru îmbogățirea unei elite.

Nu este un decor pentru patriotism festiv.

Este o responsabilitate.

Ce țară vom preda urmașilor?

Aceasta este întrebarea pe care generația de după 1989 trebuie să și-o pună.

Am primit libertatea.

Dar ce vom face cu ea?

Am primit posibilitatea de a construi.

Ce vom construi?

Am primit acces la Europa.

Ce vom aduce în Europa din identitatea noastră?

Am primit libertatea de exprimare.

Vom folosi cuvântul pentru adevăr sau pentru manipulare?

Am primit tehnologie.

O vom folosi pentru educație sau pentru alienare?

Am primit prosperitate.

Vom transforma prosperitatea în solidaritate sau în egoism?

Am primit democrație.

O vom transforma într-o cultură a responsabilității sau într-o permanentă luptă pentru putere?

Aceste întrebări nu sunt doar politice.

Sunt morale.

Moștenirea pe care nu o mai putem măsura în PIB

Există o mare ispită a civilizației moderne: să măsoare aproape totul.

Produsul intern brut.

Inflația.

Creșterea economică.

Numărul de kilometri de autostradă.

Numărul de investiții.

Numărul de utilizatori.

Numărul de diplome.

Toate sunt importante.

Dar există lucruri pe care statisticile nu le pot măsura.

Câți copii își iubesc părinții?

Câți bătrâni nu se simt abandonați?

Câți tineri mai știu să se roage?

Câte familii mai iau masa împreună?

Câți oameni mai cred în adevăr?

Câți oameni mai pot ierta?

Câți oameni mai sunt capabili să se sacrifice pentru altul?

Câte suflete mai simt că Dumnezeu este prezent în viața lor?

Acestea sunt adevăratele statistici ale unei civilizații creștine.

 Biserica – memoria vie a unei țări

În acest punct, Biserica are o responsabilitate uriașă.

Biserica nu este doar păstrătoarea unor monumente.

Este păstrătoarea unei memorii vii.

În biserici se întâlnesc trecutul, prezentul și veșnicia.

Acolo pomenim pe cei adormiți.

Acolo botezăm copiii.

Acolo cununăm familii.

Acolo ne spovedim.

Acolo primim Sfânta Euharistie.

Acolo învățăm că moartea nu este ultimul cuvânt.

Acolo aflăm că istoria nu este doar succesiunea imperiilor, domniilor și regimurilor politice, ci și locul în care omul își lucrează mântuirea.

De aceea, ctitoriile voievozilor nu trebuie privite doar cu ochiul istoricului.

Ele trebuie privite și cu ochiul omului care se întreabă:„Ce au vrut ei să spună prin aceste ziduri?”

Răspunsul este, în multe cazuri:„Că viața pământească trece, iar Dumnezeu rămâne.”

 Moștenirea cea mai grea este omul

Poate că aceasta este concluzia cea mai importantă.

Voievozii au zidit biserici.

Dar noi trebuie să zidim oameni.

Pentru că poți avea monumente și o societate bolnavă.

Poți avea autostrăzi și familii destrămate.

Poți avea tehnologie și singurătate.

Poți avea bogăție și sărăcie sufletească.

Poți avea libertate și robie interioară.

Poți avea democrație și lipsă de responsabilitate.

De aceea, cea mai mare ctitorie a unei generații este formarea omului.

Un copil care știe să se roage este o ctitorie.

Un tânăr care refuză corupția este o ctitorie.

Un politician care renunță la avantajul personal pentru binele public este o ctitorie.

Un profesor care formează caractere este o ctitorie.

Un preot care naște oameni pentru Împărăția lui Dumnezeu este o ctitorie.

Un părinte care își învață copilul adevărul este o ctitorie.

Un cetățean care își iubește țara fără să-i urască pe ceilalți este o ctitorie.

Judecata posterității și Judecata lui Dumnezeu

Există două judecăți.

Una este a istoriei.

Cealaltă este a lui Dumnezeu.

Istoria poate greși.

Posteritatea poate uita.

Monumentele pot fi distruse.

Numele pot dispărea.

Dar Dumnezeu nu uită.

În fața Lui, nu vom putea veni cu discursurile noastre.

Nici cu fotografiile.

Nici cu funcțiile.

Nici cu diplomele.

Nici cu averile.

Vom veni cu ceea ce am devenit.

Și, poate, cu oamenii pe care i-am influențat.

De aceea Sfântul Apostol Pavel spune: „Căci toți trebuie să ne înfățișăm înaintea judecății lui Hristos, ca să ia fiecare după cele ce a făcut prin trup, ori bine, ori rău.”(2 Corinteni 5, 10)

Aceasta este perspectiva care lipsește cel mai mult unei civilizații obsedate de prezent.

Eshatologia este antidotul superficialității.

Omul care știe că va da socoteală nu poate trata viața ca pe un spectacol.

Ce vom lăsa copiilor noștri?

Poate că peste câteva decenii, un copil va întreba:„Cine au fost oamenii care au trăit după 1989?”

Și răspunsul nostru va fi dat nu prin cuvinte, ci prin ceea ce va găsi.

Va găsi o țară mai bogată sau mai săracă?

Mai educată sau mai superficială?

Mai unită sau mai fragmentată?

Mai credincioasă sau mai indiferentă?

Mai dreaptă sau mai coruptă?

Mai demnă sau mai dependentă?

Mai preocupată de copii sau mai preocupată de consum?

Va găsi o Românie în care Biserica este încă vie?

Va mai găsi familii care se roagă?

Va mai găsi oameni care își cinstesc părinții?

Va mai găsi tineri care cred că viața are un sens dincolo de succes?

Aceasta va fi adevărata noastră moștenire.

 Ultima întrebare

Poate că ar trebui să așezăm înaintea întregii societăți românești, înaintea politicienilor și înaintea fiecăruia dintre noi o singură întrebare: Dacă Dumnezeu ne-ar cere astăzi socoteală pentru România pe care am primit-o, ce I-am putea spune?

„Doamne, am construit?”

Da.

Dar ce?

„Doamne, am avut libertate?”

Da.

Dar ce ai făcut cu ea?

„Doamne, am avut putere?”

Da.

Dar pe cine ai slujit?

„Doamne, am avut bani?”

Da.

Dar câtă milă ai avut?

„Doamne, am avut o funcție?”

Da.

Dar cât bine ai făcut prin ea?

„Doamne, am avut copii?”

Da.

Dar ce oameni ai făcut din ei?

Aceasta este adevărata întrebare a moștenirii.

În loc de concluzie: între ctitori și moștenitori

Voievozii au fost și ei oameni ai timpului lor. Au avut slăbiciuni, au greșit, au negociat, s-au confruntat, au pierdut și au câștigat. Nu trebuie transformați în icoane istorice lipsite de realitate.

Dar unii dintre ei au avut ceva ce noi riscăm să pierdem: conștiința că viața lor trebuie să însemne ceva și pentru cei care nu se născuseră.

 Sfântul Ștefan  cel Mare a înțeles ctitoria.

Sfântul Neagoe Basarab a înțeles pedagogia.

Matei Basarab a înțeles memoria.

Sfântul Brâncoveanu a înțeles jertfa.

Noi ce vom înțelege?

Poate că aceasta este marea dramă a generației de după 1989: am primit mai multă libertate decât multe generații dinaintea noastră, dar nu știm încă dacă vom avea și mai multă responsabilitate.

Am primit o țară.

O vom lăsa mai bună?

Am primit o credință.

O vom transmite?

Am primit o limbă.

O vom păstra vie?

Am primit biserici.

Le vom umple cu rugăciune?

Am primit copii.

Îi vom crește doar pentru această lume sau și pentru veșnicie?

Am primit democrația.

O vom transforma într-o cultură a slujirii sau într-o luptă pentru putere?

Am primit libertatea.

Vom avea curajul să o folosim pentru adevăr?

Aceasta este întrebarea pe care istoria o pune generației noastre.

Și poate că, într-o zi, când noi nu vom mai fi, cineva va intra într-o biserică zidită sau păstrată de noi, va aprinde o lumânare și va spune:„Au fost oameni care au înțeles că nu trăiesc numai pentru ei.”

Atunci vom fi lăsat ceva.

Pentru că adevărata moștenire nu este ceea ce rămâne în mâinile noastre.

Este ceea ce rămâne în inimile celor care vin după noi.

Iar România pe care o vom lăsa urmașilor nu va fi, în cele din urmă, judecată numai după drumuri, clădiri, statistici și indicatori economici.

Va fi judecată după calitatea omului pe care l-am format.

Voievozii au lăsat ziduri în care încă se roagă oameni.

Noi ce vom lăsa?

Ei au lăsat cărți care încă ne învață.

Noi ce vom lăsa?

Ei au lăsat memoria unei credințe pentru care unii au murit.

Noi ce vom lăsa?

Ei au lăsat urmașilor lor un testament.

Noi ce testament vom lăsa?

Poate că fiecare generație ar trebui să-și scrie testamentul înainte de a-și scrie istoria.

Iar testamentul nostru ar trebui să înceapă cu o singură rugăciune:

„Doamne, ajută-ne să nu fim generația care a primit totul și a transmis mai puțin decât a primit.”

Ci să fim generația care, asemenea celor mai luminoși dintre înaintașii noștri, a știut că puterea este trecătoare, averea este trecătoare, viața este trecătoare, dar binele făcut în numele lui Dumnezeu poate trece din veac în veac.

Pentru că, în cele din urmă, nu vom fi întrebați:„Cât ai avut?”

Ci:„Ce ai făcut cu ceea ce ți-am încredințat?”

Și nici:„Cât ai condus?”

Ci:„Pe câți ai slujit?”

Nici:„Cât ai construit pentru tine?”

Ci:„Ce ai zidit pentru ceilalți?”

Iar la capătul tuturor acestor întrebări se va afla una singură:„Ce ai lăsat după tine care să poată mărturisi că ai trecut prin lume cu Dumnezeu?”

Aceasta este măsura adevăratei moșteniri.

Și aceasta este judecata pe care fiecare generație trebuie să o accepte înainte ca istoria să i-o pronunțe.

Preot Nicău Nicolae