Când omul vrea să cunoască viitorul fără Dumnezeu

Horoscopul, ghicitul și magia – supraviețuiri ale vechii mentalități păgâne și rătăciri incompatibile cu viața creștină

„Nu vă îngrijiți de ziua de mâine…” (Matei 6, 34)

Există o formă de neliniște spirituală care nu se manifestă prin lepădarea explicită de Dumnezeu, ci prin încercarea de a-L ocoli atunci când omul vrea să afle ceea ce numai Dumnezeu cunoaște deplin. Omul merge la biserică, aprinde lumânări, poartă cruce, rostește rugăciuni și, în același timp, deschide horoscopul, consultă zodiacul, întreabă o ghicitoare, caută „dezlegări”, descântece, „magie albă” sau alte forme de practici oculte.

Această contradicție nu este una superficială. Ea dezvăluie o ruptură lăuntrică: buzele Îl mărturisesc pe Dumnezeu, în timp ce inima încearcă să obțină siguranța prin alte puteri, alte semne și alte mijloace.

Din perspectivă ortodoxă, problema nu este doar aceea că horoscopul „nu funcționează” sau că ghicitul poate fi înșelător. Problema este infinit mai profundă. Aceste practici presupun o concepție despre lume incompatibilă cu revelația creștină. Ele mută centrul existenței de la Dumnezeu la creatură, de la Pronie la fatalitate, de la libertate la determinism, de la rugăciune la tehnică și de la încrederea în Dumnezeu la dorința de a controla necunoscutul.

Creștinul nu este chemat să-și afle viitorul prin semne ascunse.

Este chemat să-și încredințeze viitorul lui Dumnezeu.

Aceasta este una dintre cele mai radicale diferențe dintre credința Bisericii și mentalitatea divinatorie.

Setea de a cunoaște viitorul

De ce vrea omul să știe ce urmează?

Pentru că viitorul îl neliniștește.

Nu știm ce se va întâmpla cu sănătatea noastră, cu familia, cu copiii, cu locul de muncă, cu relațiile, cu bunăstarea materială. Nu știm când va veni încercarea, cât va dura suferința, cine va rămâne lângă noi și cine ne va părăsi. Iar această necunoaștere poate deveni insuportabilă.

În loc să transforme necunoscutul într-un spațiu al credinței, omul îl transformă într-un obiect al curiozității.

„Ce se va întâmpla?”

„Când mă voi căsători?”

„Voi avea bani?”

„Voi fi bolnav?”

„Mă iubește?”

„Se va întoarce?”

„Îmi va merge bine?”

„Am fost blestemat?”

„Cine mi-a făcut ceva?”

Întrebările sunt omenești. Dar mijloacele prin care omul încearcă să primească răspunsul pot deveni profund necreștine.

Sfânta Scriptură nu ne promite că vom cunoaște viitorul. Dimpotrivă, ne învață să trăim în dependență de Dumnezeu: „De ajuns zilei este răutatea ei” (Matei 6, 34). Iar Sfântul Apostol Iacov avertizează asupra pretenției de a controla ziua de mâine: „Dacă Domnul voiește, vom trăi și vom face aceasta sau aceea” (Iacov 4, 15).

Așadar, necunoașterea viitorului nu este un defect al existenței creștine.

Este locul în care se exercită credința.

Horoscopul – când stelele devin „stăpânii” omului

Trebuie făcută o distincție necesară între astronomie, care studiază în mod științific corpurile cerești, și astrologia divinatorie, care pretinde că poziția astrelor poate revela caracterul, destinul sau viitorul unei persoane.

Biserica nu contestă frumusețea creației și nici cercetarea rațională a cosmosului. „Cerurile spun slava lui Dumnezeu” (Psalmul 18, 1). Stelele sunt creația lui Dumnezeu, nu dumnezei și nu puteri care guvernează destinul omului.

Rătăcirea începe atunci când omul transformă creatura în autoritate spirituală.

Fericitul Augustin combate explicit astrologia divinatorie. El observă că două persoane născute sub aceeași configurație astrală pot avea destine radical diferite și respinge ideea că stelele ar determina moralitatea și faptele omului. Mai mult, el vede în astrologie o primejdie pentru libertatea umană: dacă faptele noastre sunt determinate de astre, atunci responsabilitatea morală este anulată.

Problema teologică este, așadar, decisivă.

Creștinul nu este „Berbec”, „Leu”, „Pești” sau „Balanță” în sensul unei identități spirituale determinate de constelații. El este făptură a lui Dumnezeu, zidită după chipul Său și chemată la asemănarea cu El.

O perspectivă ortodoxă asupra omului începe nu de la constelația sub care s-a născut, ci de la Dumnezeu în Care există și spre Care este chemat.

Sfântul Ioan Gură de Aur merge în aceeași direcție atunci când interpretează venirea magilor la Hristos. Steaua din Evanghelia Nașterii Domnului nu validează astrologia. Dimpotrivă, Fericitul  Augustin subliniază că apariția stelei nu înseamnă că destinul lui Hristos era determinat de ea.

De aceea, creștinul trebuie să fie atent la o confuzie frecventă: steaua care îi conduce pe magi la Hristos nu este horoscopul.

Steaua nu devine Dumnezeu.

Ea devine semn care conduce către Dumnezeu.

Horoscopul zilnic și liturghia seculară a destinului

Poate părea nevinovat să citești horoscopul „doar de curiozitate”.

„Nu cred, dar vreau să văd ce spune.”

„Îl citesc pentru distracție.”

„Nu iau decizii după el.”

Însă tocmai această aparentă nevinovăție face fenomenul mai periculos. Pentru că ceea ce începe ca divertisment poate deveni treptat o formă de raportare la realitate.

Omul începe să observe coincidențele care confirmă ceea ce a citit și să ignore toate celelalte. Începe să interpreteze întâmplările prin grila zodiacului. Își construiește explicații despre sine și despre ceilalți în funcție de data nașterii.

Astfel, horoscopul nu mai este doar o rubrică de ziar sau de internet.

Devine o hermeneutică falsă a existenței.

Omul nu se mai întreabă:„Ce dorește Dumnezeu de la mine?”

ci:„Ce spun astrele despre mine?”

Această deplasare este esențială.

Un material catehetic al Arhiepiscopiei Ortodoxe Grecești subliniază tocmai această problemă: atunci când omul își lasă acțiunile conduse de stele în locul lui Dumnezeu, el transformă creația într-un substitut al Creatorului.

Ghicitul – încercarea de a smulge viitorul din taina lui Dumnezeu

Dacă horoscopul încearcă să citească destinul din astre, ghicitul caută să-l descopere prin semne, obiecte, cărți, cărți de joc, cărți „sfinte”, linii ale mâinii, cifre, vise, diverse forme de „citire” sau prin persoane care pretind că au acces la lucruri ascunse.

Din punct de vedere ortodox, toate acestea aparțin sferei divinației.

Sfânta Scriptură este categorică:„Să nu fie la tine (…) cel ce are meșteșugul de ghicitor, de cititor în stele, de vestitor al viitorului, de vrăjitor, de descântător, nimeni care să întrebe pe cei ce cheamă duhurile, nici pe cei ce întreabă morții” (Deuteronom 18, 10-11).

De ce este atât de categorică Scriptura?

Pentru că problema nu este simpla curiozitate. Problema este cui îi acordă omul încrederea pe care trebuie să o acorde lui Dumnezeu.

Sfântul Ambrozie de la Optina avertizează împotriva mersului la ghicitori și amintește că în viețile sfinților nu întâlnim această preocupare de a afla viitorul prin asemenea mijloace.

Creștinul nu are nevoie de un om care să-i spună ce i se va întâmpla.

Are nevoie de un duhovnic care să-l ajute să trăiască drept înaintea lui Dumnezeu indiferent de ceea ce i se va întâmpla.

Aceasta este o diferență uriașă.

Ghicitoarea promite informație.

Biserica oferă mântuire.

„Magia albă” – o contradicție în termenii teologiei creștine

Una dintre cele mai periculoase deformări contemporane este expresia „magie albă”.

Se spune:

„Nu fac rău nimănui.”

„Este pentru vindecare.”

„Este pentru bine.”

„Este o magie bună.”

Din punct de vedere ortodox, problema nu se rezolvă prin intenția declarată.

Nu orice mijloc devine legitim pentru că omul îi atribuie un scop bun.

Dacă cineva pretinde că poate vindeca, dezlega, lega, aduce iubirea unei persoane, îndepărta un „rău”, schimba destinul sau produce un efect ascuns prin formule, ritualuri și puteri oculte, problema rămâne una religioasă, nu una pur psihologică.

Biserica nu poate transforma magia în creștinism prin adăugarea unor rugăciuni.

A pune numele lui Dumnezeu într-un ritual magic nu sfințește ritualul.

Dimpotrivă, amestecul dintre rugăciune și magie reprezintă o deformare gravă a rugăciunii.

În tradiția ortodoxă românească, Sfântul Părinte Cleopa de la Mănăstirea Sihăstria,  a insistat în repetate rânduri asupra caracterului incompatibil dintre vrăjitorie și credința creștină, inclusiv atunci când aceasta se ascunde sub aparența unor practici „sfinte”.

Aici trebuie făcută o distincție fundamentală:

Rugăciunea Îl cheamă pe Dumnezeu să lucreze după voia Sa.

Magia încearcă să producă un rezultat printr-o tehnică.

Rugăciunea spune: „Facă-se voia Ta.”

Magia spune, în esență: „Vreau să obțin acest rezultat.”

Una presupune relație.

Cealaltă presupune manipulare.

Una este comuniune.

Cealaltă este tehnică.

„Magia neagră” – ruptura explicită de Dumnezeu

În cazul a ceea ce este numit popular „magie neagră”, caracterul ocult este mai evident: blesteme, ritualuri, invocări, practici menite să provoace rău, să lege, să despartă, să manipuleze sau să supună.

Creștinul nu trebuie să trăiască însă nici în fascinația față de aceste fenomene.

Există oameni care ajung să vorbească permanent despre vrăji, demoni, blesteme și „lucrări”. Paradoxal, și aceasta poate deveni o formă de captivitate.

Ortodoxia nu ne învață să trăim în frica de diavol.

Ne învață să trăim în Hristos.

„Supuneți-vă deci lui Dumnezeu. Stați împotriva diavolului și el va fugi de la voi” (Iacov 4, 7).

Diavolul nu este o divinitate rivală lui Dumnezeu.

El este creatură căzută.

Nu trebuie nici negat, nici absolutizat.

Viața Bisericii nu este o vânătoare de demoni, ci comuniune cu Hristos.

Descântecul – când rugăciunea este redusă la formulă

Descântecul este deosebit de înșelător atunci când împrumută elemente creștine: numele lui Hristos, al Maicii Domnului, al sfinților, semnul crucii, lumânarea, apa, Psalmii sau alte elemente liturgice.

Dar o rugăciune nu devine rugăciune doar pentru că are cuvinte religioase.

Rugăciunea este întâlnire cu Dumnezeu, nu formulă magică.

În Biserică, cuvintele nu sunt incantații.

Sfintele Taine nu sunt procedee magice.

Apa sfințită nu este „substanță cu puteri”.

Sfânta Cruce nu este amuletă.

Icoana nu este talisman.

Lumânarea nu este obiect magic.

Toate acestea sunt integrate în viața eclezială și își primesc sensul din relația cu Dumnezeu.

De aceea este gravă și practica „deschiderii cărții” pentru a afla răspunsuri la întrebări personale, chiar dacă este vorba despre Sfânta Scriptură sau Psaltire.

A deschide Scriptura pentru a o citi, a o medita și a primi cuvântul lui Dumnezeu este una.

A deschide mecanic o carte sfântă pentru a transforma primul verset găsit într-un „oracol” personal este cu totul altceva.

Este o instrumentalizare a sacrului.

De la păgânism la superstiția creștinată

Aceste practici nu sunt pur și simplu „obiceiuri vechi”.

Multe dintre ele reprezintă forme adaptate ale unor mentalități religioase anterioare creștinismului.

În lumea antică, omul încerca să descifreze voința zeilor prin astre, vise, semne, zborul păsărilor, organele animalelor sacrificate, oracole sau diferite practici magice.

Creștinismul a produs o ruptură radicală față de această mentalitate.

Fericitul Augustin arată că practicile divinatorii se hrănesc dintr-o curiozitate care poate deveni robie și avertizează asupra caracterului lor înșelător. El observă chiar că uneori predicțiile par să se împlinească, iar tocmai asemenea „reușite” îl fac pe om să se adâncească și mai mult în eroare.

Aceasta este o observație de mare actualitate.

Faptul că o ghicire pare să se fi adeverit nu demonstrează adevărul ghicitului.

Coincidența nu devine revelație.

Iar o informație aparent exactă nu devine, prin aceasta, dumnezeiască.

În tradiția patristică, problema este tratată și mai profund: curiozitatea dezordonată după cele ascunse poate deveni o poartă către înșelare.

Omul vrea să știe ceea ce Dumnezeu nu i-a descoperit.

În loc să accepte taina, o forțează.

 Păcatul fundamental: neîncrederea în Pronie

În spatele tuturor acestor practici se află o întrebare fundamentală:

Mai pot avea încredere în Dumnezeu dacă nu știu ce va fi mâine?

Credința creștină răspunde: da.

Mai mult decât atât: tocmai pentru că nu știu, sunt chemat să mă încred în Dumnezeu.

Pronia dumnezeiască nu înseamnă că Dumnezeu ne va scuti de orice suferință.

Nu înseamnă că omul credincios nu va fi bolnav.

Nu înseamnă că nu va pierde oameni dragi.

Nu înseamnă că toate planurile sale vor reuși.

Nu înseamnă că fiecare rugăciune va primi răspunsul dorit.

Pronia înseamnă că Dumnezeu nu abandonează creația Sa și că niciun eveniment al existenței nu scapă din afara iubirii și judecății Sale.

Creștinul nu spune:„Știu ce mi se va întâmpla.”

Ci:„Nu știu ce mi se va întâmpla, dar știu în mâinile Cui mă aflu.”

Aceasta este credința.

Libertatea creștină și robia fatalismului

Horoscopul și practicile divinatorii au și o consecință antropologică profundă: pot transforma omul într-un spectator al propriului destin.

„Sunt așa pentru că sunt născut sub această zodie.”

„Nu pot face altfel.”

„Așa îmi este scris.”

„Așa mi-au spus astrele.”

„Așa mi-a ieșit în cărți.”

Această mentalitate poate distruge responsabilitatea.

Ortodoxia afirmă însă libertatea persoanei.

Omul nu este o marionetă a astrelor.

Nu este condamnat să execute un scenariu cosmic.

El este chemat să răspundă liber iubirii lui Dumnezeu.

De aceea, pocăința este posibilă.

Dacă omul ar fi determinat absolut de astre, de destin sau de forțe impersonale, atunci pocăința ar deveni lipsită de sens.

Dar Evanghelia tocmai aceasta proclamă: omul se poate întoarce.

„Pocăiți-vă, că s-a apropiat Împărăția cerurilor” (Matei 3, 2).

De ce Dumnezeu nu ne descoperă tot viitorul?

Pentru că omul nu este chemat să trăiască în posesia cunoașterii totale.

Dacă am ști exact ziua morții, toate încercările viitoare, fiecare pierdere și fiecare bucurie, existența noastră ar deveni o execuție a informației.

Dumnezeu ne dă însă suficientă lumină pentru pasul următor.

Credința nu este cunoașterea întregului drum.

Este puterea de a merge cu Dumnezeu atunci când nu vedem întregul drum.

Avraam pleacă fără să cunoască toate detaliile călătoriei.

Petru lasă mrejele fără să știe întreaga istorie a misiunii sale.

Apostolii Îl urmează pe Hristos fără să înțeleagă de la început taina Crucii.

Fecioara Maria primește cuvântul îngerului fără să cunoască toate consecințele istorice ale „Fie mie după cuvântul tău” (Luca 1, 38).

Aceasta este logica biblică a credinței: nu cunoașterea viitorului, ci ascultarea de Dumnezeu în prezent.

Sfânta Liturghie – opusul oricărei practici divinatorii

În fața tuturor acestor rătăciri, răspunsul Bisericii nu este o altă tehnică.

Nu există o „metodă ortodoxă” de a afla viitorul.

Nu există o rugăciune magică prin care creștinul să obțină informații despre destin.

Nu există un sfânt care să înlocuiască ghicitoarea.

Nu există o „dezlegare” care să transforme Biserica într-un laborator ocult.

Există Hristos.

Și există Biserica Sa.

De aceea, răspunsul fundamental este întoarcerea la Sfânta Liturghie.

Liturghia nu ne spune ce vom avea mâine.

Ne pune înaintea Celui Care este „ieri și azi și în veci” (Evrei 13, 8).

Liturghia nu ne oferă control asupra viitorului.

Ne oferă comuniune cu Dumnezeu.

Liturghia nu ne promite o viață fără încercări.

Ne dă puterea de a traversa încercările cu Hristos.

În rugăciunile liturgice, Biserica nu trăiește prin anxietatea predicției, ci prin încredințarea întregii vieți lui Dumnezeu.

În Sfânta Liturghie, omul învață din nou să spună:

„Toată viața noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm.”

Această propoziție este antidotul teologic al horoscopului.

Pentru că omul care și-a dat viața lui Hristos nu mai are nevoie să-și consulte destinul în stele.

Sfintele Taine – nu magie, ci întâlnire cu Hristos

Și Sfintele Taine trebuie înțelese corect.

Spovedania nu este o procedură pentru „ștergerea ghinionului”.

Sfântul Maslu nu este o formulă magică pentru eliminarea tuturor problemelor.

Sfânta Împărtășanie nu este un talisman.

Botezul nu este un ritual împotriva „energiilor negative”.

Cununia nu este o garanție magică împotriva despărțirii.

Toate acestea sunt lucrări ale harului dumnezeiesc în Biserică, orientate către mântuirea și vindecarea omului.

În Spovedanie, omul nu află viitorul.

Își mărturisește trecutul și își schimbă prezentul.

În Euharistie, nu primește o predicție.

Îl primește pe Hristos.

În rugăciune, nu Îl obligă pe Dumnezeu să facă voia sa.

Învață să spună:„Facă-se voia Ta.”

Ce trebuie să facă omul care a mers la ghicitoare sau la vrăjitor?

Biserica nu îl abandonează.

Aceasta este poate cea mai importantă veste.

Un om care a căzut în aceste practici nu trebuie să rămână în panică, în superstiție sau în obsesia că „i s-a făcut ceva”.

Trebuie să se întoarcă la Hristos.

Să rupă legătura cu aceste practici.

Să nu mai consulte persoanele respective.

Să nu mai caute confirmări.

Să nu mai poarte obiecte magice.

Să nu mai recurgă la descântece.

Să meargă la preot.

Să se spovedească sincer.

Să primească sfatul duhovnicului.

Să revină la rugăciune și la viața liturgică.

În anumite situații, preotul poate rândui rugăciuni și rânduieli bisericești potrivit situației concrete a persoanei. Dar toate acestea trebuie înțelese în Biserică, nu ca formule magice.

Un rău spiritual nu este vindecat printr-o magie mai puternică.

Este vindecat prin întoarcerea la Hristos.

Nu trebuie să ne temem de viitor, ci să ne temem de despărțirea de Dumnezeu

Există o frică pe care Evanghelia nu o aprobă: frica obsesivă de ceea ce se va întâmpla.

Dar există o frică sfântă: frica de a-L pierde pe Dumnezeu.

Omul contemporan întreabă:„Ce-mi rezervă viitorul?”

Evanghelia îl întreabă: „Unde ești tu înaintea lui Dumnezeu?”

Aceasta schimbă întreaga perspectivă.

Poate că mâine va fi o zi ușoară.

Poate va fi una grea.

Poate vom primi o veste bună.

Poate vom trece printr-o încercare.

Poate vom câștiga.

Poate vom pierde.

Nimeni dintre noi nu posedă contractul zilei de mâine.

Dar creștinul are ceva infinit mai important: făgăduința că Hristos nu-l abandonează.

„Iată, Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârșitul veacului” (Matei 28, 20).

Aceasta este suficient.

De la „Ce va fi?” la „Doamne, facă-se voia Ta!”

În cele din urmă, problema horoscopului, a ghicitului și a magiei este problema unei dorințe care se ascunde în spatele tuturor acestora: omul vrea să aibă viitorul în propriile mâini.

Dar viitorul nu ne aparține.

Ne aparține doar prezentul în care putem iubi, ne putem pocăi, putem ierta, putem sluji și ne putem apropia de Dumnezeu.

De aceea, creștinul nu trebuie să trăiască sub dictatura întrebării:

„Ce mi se va întâmpla?”

Ci sub libertatea unei alte întrebări:

„Cum să rămân cu Dumnezeu în tot ceea ce mi se va întâmpla?”

Aceasta este maturitatea credinței.

Nu avem nevoie de horoscop pentru că avem Evanghelia.

Nu avem nevoie de ghicitoare pentru că avem rugăciunea.

Nu avem nevoie de magie pentru că avem harul.

Nu avem nevoie de descântec pentru că avem Crucea.

Nu avem nevoie să smulgem viitorul din taina lui Dumnezeu pentru că ne putem încredința Celui care ține în mâinile Sale și timpul, și veșnicia.

Fericitul  Augustin observa cu o finețe remarcabilă că astrologia poate deveni o formă de robie, deoarece omul ajunge să-și atribuie faptele unor puteri astrale și să-și piardă astfel responsabilitatea libertății. El respinge tocmai această substituire a Creatorului prin creație.

În fond, aici se află miezul problemei.

A te încrede în astre înseamnă a coborî privirea de la Creator spre creație.

A te încrede în Dumnezeu înseamnă a privi creația fără să-i atribui ceea ce aparține numai lui Dumnezeu.

Stelele sunt frumoase.

Dar nu ne mântuiesc.

Semnele pot fi impresionante.

Dar nu ne mântuiesc.

Oamenii pot pretinde că știu.

Dar nu ne mântuiesc.

Hristos mântuiește.

Concluzie: viitorul nu trebuie ghicit, ci încredințat

În fiecare Sfântă Liturghie, Biserica ne învață o pedagogie a libertății: să nu mai trăim ca sclavi ai necunoscutului, ci ca fii ai lui Dumnezeu.

Omul care se roagă nu știe tot ce va veni.

Dar știe Cui Își încredințează viața.

Omul care se împărtășește nu primește o hartă a viitorului.

Primește Trupul și Sângele Celui care a biruit moartea.

Omul care se spovedește nu află ce i se va întâmpla.

Își curăță inima pentru a putea primi ceea ce Dumnezeu va îngădui.

Omul care stă înaintea icoanei nu caută semne secrete.

Caută comuniunea cu persoana sfântului reprezentat și, prin aceasta, orientarea către Hristos.

Iar omul care spune cu adevărat:„Doamne, facă-se voia Ta!” a depășit deja nevoia de a-și consulta destinul.

Pentru că a înțeles taina pe care niciun horoscop nu o poate explica și nicio ghicitoare nu o poate oferi: viitorul nu este un secret pe care trebuie să-l smulgem lui Dumnezeu, ci un dar pe care suntem chemați să-l primim din mâna Lui, clipă de clipă.

Credința nu ne promite că vom ști ce va fi.

Ne promite ceva mai mare: că, orice va fi, nu vom fi singuri.

„Domnul este luminarea mea și mântuirea mea; de cine mă voi teme?” (Psalmul 26, 1).

Iar aceasta este adevărata libertate creștină: nu să cunoaștem ziua de mâine, ci să fim ai lui Dumnezeu astăzi.

Preot  Nicău Nicolae

Media PR Grup — Fii văzut. Fii auzit. Fii cunoscut. Promovare, publicitate, PR, comunicare, media și consultanță.

disclaimer ziarpiatraneamt.ro

Citește și