Per aspera ad astra – „Prin greutăți către stele”. Încercarea ca drum spre maturizarea duhovnicească

„Orice mustrare, la început, nu pare că e de bucurie, ci de întristare, dar mai pe urmă dă celor încercaţi cu ea roada paşnică a dreptăţii.”(Evrei 12, 11)

Există în viața omului perioade în care ceea ce a construit cu răbdare pare să se clatine, drumuri care se închid fără explicații, rugăciuni care par să rămână fără răspuns și situații în care puterea de a merge înainte este încercată până la marginea ei.

În asemenea momente, întrebarea omului este aproape întotdeauna aceeași:„De ce mi se întâmplă aceasta?”

Credința matură îl învață însă pe om să adauge o întrebare mai adâncă: „Doamne, ce voiești să lucrezi în mine prin această încercare?”

Nu orice suferință este trimisă de Dumnezeu ca pedeapsă. Nu orice necaz este consecința directă a unui păcat. Nu orice boală, pierdere, nedreptate sau eșec trebuie interpretat simplist ca o sancțiune cerească.

Sfânta Scriptură însă ne descoperă ceva esențial: Dumnezeu poate lucra și prin ceea ce omul nu și-ar fi ales niciodată.

Aceasta nu înseamnă că Dumnezeu iubește suferința. Dimpotrivă, în Hristos vedem că Dumnezeu Se apropie de omul suferind, Se atinge de rana lui și intră El Însuși în adâncul durerii omenești.

Dar harul poate transforma încercarea dintr-un zid într-un drum.

De aici își primește profunzimea expresia latină „Per aspera ad astra” – „Prin greutăți către stele”. În lumina Evangheliei, „stelele” nu sunt succesul lumesc, recompensa materială sau o viață lipsită de probleme, ci maturizarea persoanei în Dumnezeu, dobândirea discernământului, curățirea inimii și adâncirea comuniunii cu Hristos.

Încercarea nu este întotdeauna un semn că Dumnezeu S-a îndepărtat

Una dintre cele mai primejdioase concluzii pe care omul le poate trage în vreme de necaz este:„Dacă Dumnezeu m-ar iubi, nu mi s-ar întâmpla aceasta.”

Evanghelia nu susține această logică.

Fiul lui Dumnezeu Însuși nu a venit într-o existență ferită de suferință. Întruparea a însemnat asumarea realității omenești până la Cruce.

Hristos plânge la mormântul lui Lazăr (Ioan 11, 35). Hristos este obosit, flămând, prigonit, respins, batjocorit și răstignit.

Prin urmare, suferința nu poate fi folosită ca măsură simplă a iubirii lui Dumnezeu.

Uneori, omul care trece printr-o încercare se simte abandonat tocmai pentru că așteaptă de la Dumnezeu îndepărtarea tuturor obstacolelor.

Dar Dumnezeu poate lucra altfel.

Nu întotdeauna înlătură imediat muntele.

Uneori îl învață pe om să urce.

Această diferență este fundamentală.

 Dreptul  Iov – taina suferinței care nu poate fi redusă la o explicație simplă

Cartea lui Iov rămâne una dintre cele mai profunde revelații biblice despre problema suferinței.

Iov este un om drept.

Și tocmai acest fapt distruge schema simplistă potrivit căreia orice nenorocire ar fi automat pedeapsa pentru un păcat personal.

Prietenii lui Iov încearcă să-i explice suferința printr-o teorie rigidă: dacă suferi, trebuie să fi păcătuit.

Dumnezeu respinge această abordare.

La sfârșitul cărții, Domnul le spune prietenilor lui Iov:

„N-ați vorbit despre Mine ce este drept, cum a vorbit robul Meu Iov.” (Iov 42, 7)

Această afirmație are o extraordinară importanță pastorală.

Ea ne învață să nu transformăm suferința altuia într-un proces de judecată.

Când cineva trece printr-o încercare, nu trebuie să-i spunem pripit:„Dumnezeu te pedepsește.”

Poate că nu știm.

Nu suntem chemați să explicăm toate tainele Providenței, ci să fim alături de cel care suferă.

Uneori, cea mai creștinească teologie a durerii nu este o explicație, ci prezența iubitoare lângă omul încercat.

Încercarea scoate la lumină ceea ce există în adâncul omului

În viața obișnuită, omul își poate controla imaginea.

În încercare, multe dintre măștile sale cad.

Când totul merge bine, este ușor să spunem că avem răbdare.

Când suntem nedreptățiți, descoperim dacă avem răbdare.

Este ușor să spunem că avem credință atunci când toate ușile sunt deschise.

Încercarea arată ce se întâmplă când o ușă se închide.

Este ușor să vorbim despre iertare atunci când nu am fost răniți.

Încercarea ne arată cât de adâncă este iertarea noastră.

Astfel, dificultatea devine un fel de revelator al inimii.

Nu pentru că Dumnezeu are nevoie să afle ce este în noi, ci pentru ca noi înșine să vedem.

Încercarea poate descoperi frica pe care o ascundeam.

Atașamentul.

Orgoliul.

Nevoia de control.

Nerăbdarea.

Dependența de aprobarea celorlalți.

Lipsa de încredere.

Dar poate descoperi și lucruri pe care nu știam că le avem:

o putere de răbdare pe care nu o credeam posibilă,

o capacitate de iertare,

o credință mai adâncă,

o sensibilitate nouă față de suferința altora,

o libertate interioară care se naște tocmai când multe dintre sprijinurile exterioare dispar.

Încercarea poate transforma credința declarată în credință trăită

Există o diferență între a ști despre Dumnezeu și a te încredința lui Dumnezeu.

Prima poate fi dobândită prin educație.

A doua se verifică în existență.

Omul poate cunoaște rugăciuni, poate citi cărți teologice, poate vorbi despre Providență și poate mărturisi credința.

Dar vine o zi în care viața îi pune o întrebare pe care nicio carte nu o poate evita:

„Mai poți avea încredere în Dumnezeu atunci când nu înțelegi ceea ce ți se întâmplă?”

Aici începe maturizarea.

Credința copilărească spune:„Cred în Dumnezeu pentru că lucrurile merg bine.”

Credința matură poate spune:„Nu înțeleg ce se întâmplă, dar nu vreau să mă despart de Dumnezeu.”

Aceasta este o trecere enormă.

Nu de la credință la îndoială, ci de la o credință dependentă de rezultate la o credință întemeiată pe Persoana lui Dumnezeu.

Încercarea și libertatea

Un aspect esențial al maturizării duhovnicești este faptul că omul nu este definit numai de ceea ce i se întâmplă, ci și de felul în care răspunde.

Nu putem controla întotdeauna boala.

Nu putem controla moartea unei persoane iubite.

Nu putem controla nedreptatea altuia.

Nu putem controla toate schimbările vieții.

Dar putem lucra asupra răspunsului nostru.

Aici se întâlnește încercarea cu libertatea.

Doi oameni pot trece printr-o situație asemănătoare și să iasă din ea foarte diferiți.

Unul poate deveni amar.

Altul poate deveni mai milostiv.

Unul poate deveni suspicios.

Altul poate dobândi discernământ.

Unul poate ridica ziduri.

Altul poate învăța să se roage pentru cei care l-au rănit.

Încercarea nu garantează automat maturizarea.

Ea oferă un loc în care maturizarea poate avea loc.

Răspunsul liber al omului este esențial.

Sfântul Apostol Iacov: bucuria paradoxală a încercării

Sfântul Apostol Iacov spune un cuvânt care pare aproape imposibil:„Frații mei, să socotiți ca o mare bucurie când cădeți în felurite ispite” (Iacov 1, 2).

Nu este vorba despre plăcerea de a suferi.

Creștinismul nu este o spiritualitate a masochismului.

Bucuria despre care vorbește Apostolul se referă la rodul posibil al încercării: „știind că încercarea credinței voastre lucrează răbdare. Iar răbdarea să-și aibă lucrul ei desăvârșit, ca să fiți desăvârșiți și întregi” (Iacov 1, 3–4).

Observăm succesiunea:

Încercare – răbdare – maturizare –  întregire.

Nu încercarea este scopul.

Rodul ei este scopul.

Această distincție este esențială pentru o teologie sănătoasă a suferinței.

Răbdarea nu este pasivitate

În cultura contemporană, răbdarea poate fi confundată cu resemnarea.

Creștinismul propune însă ceva mai profund.

Răbdarea este capacitatea de a rămâne în adevăr fără a lăsa durerea să ne transforme în ceea ce nu suntem chemați să devenim.

Răbdarea nu spune:„Nu mai fac nimic.”

Ci:„Continui să fac binele chiar dacă nu văd încă rezultatul.”

Este o formă a fidelității.

Agricultorul seamănă înainte de recoltă.

Părintele educă înainte de a vedea roadele.

Bolnavul urmează tratamentul înainte de vindecare.

Creștinul se roagă înainte de a primi răspunsul pe care îl dorește.

În toate acestea există o disciplină a nădejdii.

De ce unele încercări ne maturizează, iar altele ne înăspresc?

Aceasta este una dintre cele mai serioase întrebări.

Nu suferința, prin ea însăși, sfințește.

Un om poate suferi și poate deveni mai rău.

Poate deveni amar, agresiv, cinic, neîncrezător.

Altul poate deveni mai sensibil și mai apropiat de Dumnezeu.

Diferența se află în lucrarea lăuntrică asupra suferinței.

Dacă durerea este transformată în acuzație permanentă, ea poate deveni o închisoare.

Dacă este adusă înaintea lui Dumnezeu în rugăciune, poate deveni loc al întâlnirii cu harul.

De aceea, întrebarea nu este numai:„Cât de mare este încercarea?”ci: „Ce fac eu cu această încercare?”

O rană poate deveni cicatrice.

Iar cicatricea, deși păstrează memoria durerii, nu mai este rana deschisă.

Aceasta este o imagine potrivită pentru maturizarea sufletească.

Hristos în Ghetsimani – ascultarea care nu neagă durerea

În Grădina Ghetsimani, Hristos Se roagă:„Părinte, de voiești, treacă de la Mine paharul acesta. Însă nu voia Mea, ci voia Ta să se facă.” (Luca 22, 42)

Aceste cuvinte sunt fundamentale pentru înțelegerea creștină a încercării.

Hristos nu neagă durerea.

Nu pretinde că paharul nu este amar.

Nu transformă suferința într-o aparență.

Dar, în același timp, nu lasă durerea să devină criteriul ultim al voii Sale.

Aici vedem adevărata maturitate spirituală: a spune lui Dumnezeu adevărul despre durerea noastră și, în același timp, a rămâne în relație cu El.

Rugăciunea creștină nu este o tehnică prin care Îl obligăm pe Dumnezeu să facă ceea ce vrem.

Este spațiul în care voia noastră rănită poate fi așezată înaintea voii dumnezeiești.

Sfântul Apostol Pavel și „ghimpele ” din trup

Un alt text extraordinar este mărturia Sfântului Apostol Pavel despre „ghimpele” din trup.

El spune că s-a rugat de trei ori Domnului să-l îndepărteze.

Răspunsul primit este:„Îți este de ajuns harul Meu, căci puterea Mea se desăvârșește în slăbiciune.” (2 Corinteni 12, 9)

Aici descoperim o taină a vieții duhovnicești.

Uneori Dumnezeu nu vindecă imediat ceea ce noi Îi cerem să îndepărteze, nu pentru că nu ne-ar auzi, ci pentru că lucrarea Sa poate avea o profunzime pe care noi încă nu o vedem.

Nu trebuie să interpretăm aceasta mecanic.

Nu orice boală sau suferință trebuie spiritualizată.

Dar textul paulin ne arată că slăbiciunea însăși poate deveni locul manifestării harului.

Omul matur duhovnicește nu este cel care nu mai are slăbiciuni.

Este cel care nu-și mai întemeiază identitatea exclusiv pe ele.

Încercarea ne învață compasiunea

Există o maturizare care nu poate fi dobândită prin teorie.

Este maturizarea compasiunii.

Cine a trecut printr-o durere adevărată poate înțelege altfel durerea altuia.

Cine a stat într-un salon de spital poate privi altfel un bolnav.

Cine a pierdut pe cineva drag poate înțelege altfel lacrimile unui om îndoliat.

Cine a fost nedreptățit poate înțelege cât de grea este o rană a reputației.

Cine a trecut prin singurătate poate deveni mai atent la omul pe care ceilalți nu-l observă.

În acest sens, încercarea poate lărgi inima.

Nu automat.

Dar dacă este lucrată în Dumnezeu, ea poate transforma omul din spectator al durerii în slujitor al celui care suferă.

Biserica nu promite absența încercărilor, ci prezența lui Hristos

Aceasta este o diferență fundamentală între Evanghelie și anumite forme de religiozitate superficială.

Creștinismul nu spune:„Vino la Hristos și nu vei mai avea probleme.”

Spune:„Vino la Hristos și nu vei mai fi singur în mijlocul lor.”

Biserica nu este un refugiu în care realitatea este negată.

Este comunitatea în care realitatea poate fi transfigurată.

În Sfânta Liturghie, omul aduce înaintea lui Dumnezeu întreaga sa existență: bucurie și tristețe, sănătate și boală, recunoștință și neliniște, nădejde și teamă.

Pâinea și vinul aduse la altar devin, în Sfânta Euharistie, Trupul și Sângele lui Hristos.

Astfel, întreaga existență este chemată să intre într-o logică euharistică: să fie primită, sfințită și oferită lui Dumnezeu.

Încercarea și discernământul

Maturizarea duhovnicească presupune și să învățăm să distingem între diferitele forme ale încercării.

Unele dificultăți vin din fragilitatea condiției umane.

Altele sunt consecința propriilor alegeri.

Altele provin din libertatea greșit folosită a altor oameni.

Unele apar din împrejurări pe care nimeni nu le-a provocat.

Unele sunt îngăduite de Dumnezeu într-un mod pe care nu îl putem pătrunde deplin.

De aceea, nu orice încercare trebuie interpretată identic.

Discernământul este indispensabil.

Sfântul Ioan Casian și întreaga tradiție ascetică răsăriteană insistă asupra acestui lucru: fără discernământ, chiar și un lucru aparent bun poate fi folosit greșit.

Și suferința poate fi tratată greșit.

Există situații în care omul trebuie să rabde.

Există situații în care trebuie să plece.

Există situații în care trebuie să ceară ajutor.

Există situații în care trebuie să pună limite răului.

Există situații în care trebuie să lupte pentru dreptate.

Răbdarea creștină nu înseamnă complicitate cu răul.

Încercarea nu trebuie romantizată

Este important să afirmăm limpede: creștinismul nu glorifică suferința în sine.

Dacă putem preveni o suferință nedreaptă, trebuie să o facem.

Dacă putem vindeca o boală, trebuie să căutăm vindecarea.

Dacă putem opri violența, trebuie să o oprim.

Dacă putem apăra un om vulnerabil, trebuie să-l apărăm.

Dacă putem repara o nedreptate, trebuie să lucrăm pentru aceasta.

A spune că Dumnezeu poate scoate bine din încercare nu înseamnă că trebuie să căutăm încercarea.

Crucea lui Hristos nu justifică răul făcut de oameni.

Ea arată că Dumnezeu poate intra chiar și în spațiul celui mai mare rău și poate deschide acolo calea mântuirii.

Maturizarea duhovnicească se vede în felul în care omul suferă

Nu există o maturitate duhovnicească adevărată care să nu fie verificată în raport cu suferința.

Omul matur nu este cel care nu plânge.

Este cel care poate plânge fără să-L abandoneze pe Dumnezeu.

Nu este cel care nu se teme.

Este cel care poate merge înainte chiar și atunci când îi este teamă.

Nu este cel care nu întreabă „de ce?”.

Este cel care poate întreba „de ce?” fără să transforme întrebarea într-o despărțire de Dumnezeu.

Nu este cel care nu cade.

Este cel care știe unde să se întoarcă atunci când cade.

Adevărata maturitate nu elimină fragilitatea.

O transfigurează.

„Per aspera ad astra” – nu spre o stea imaginară, ci spre Hristos

Pentru creștin, destinația drumului nu este o metaforă vagă despre succes.

„Steaua” către care mergem este Hristos.

El este „Steaua cea de dimineață” (Apocalipsa 22, 16).

El este Cel către Care se orientează întreaga existență.

Prin greutăți, către Hristos.

Prin răbdare, către Hristos.

Prin pocăință, către Hristos.

Prin încercări, către Hristos.

Prin slăbiciune, către Hristos.

Nu dificultatea ne mântuiește.

Hristos ne mântuiește.

Încercarea poate deveni însă locul în care descoperim cât de mult avem nevoie de El.

Exigențele maturizării duhovnicești în vreme de încercare

Prima exigență: să nu interpretăm pripit suferința. Nu orice necaz este pedeapsă și nu avem dreptul să judecăm viața celui încercat.

A doua: să aducem durerea în rugăciune. Nu trebuie să ne prezentăm înaintea lui Dumnezeu cu o imagine artificială despre noi. Putem spune: „Doamne, mă doare. Nu înțeleg. Ajută-mă.”

A treia: să păstrăm legătura cu Biserica. În perioadele grele, omul este tentat să se izoleze. Tocmai atunci are nevoie de comuniune, de Sfânta Liturghie, de spovedanie și de împărtășire cu pregătirea cuvenită.

A patra: să cerem discernământ. Nu trebuie nici să fugim de orice dificultate, nici să suportăm pasiv orice abuz în numele unei răbdări greșit înțelese.

A cincea: să transformăm încercarea în lucrare. Dacă suferim, să devenim mai atenți la suferința altora. Dacă am fost iertați, să învățăm să iertăm. Dacă am cunoscut neputința, să devenim mai milostivi.

A șasea: să nu ne identificăm cu rana. Ceea ce ni s-a întâmplat nu epuizează ceea ce suntem.

A șaptea: să păstrăm ritmul faptelor bune. Încercarea nu trebuie să ne transforme în oameni care nu mai pot face nimic pentru ceilalți.

A opta: să acceptăm că unele răspunsuri vin mai târziu. Dumnezeu nu ne datorează explicații imediate pentru toate tainele existenței.

A noua: să cerem ajutor când este necesar. Rugăciunea nu exclude medicina, sfatul duhovnicesc, sprijinul familiei sau ajutorul specializat. Harul lui Dumnezeu lucrează și prin oameni.

A zecea: să privim dincolo de momentul prezent. O încercare este un capitol, nu întreaga carte a vieții.

Concluzii

„Per aspera ad astra” poate deveni, în lumina credinței, o adevărată pedagogie a sufletului.

Nu pentru că greul ar fi bun în sine.

Nu pentru că Dumnezeu ar avea nevoie să ne vadă suferind.

Nu pentru că fiecare durere ar ascunde automat o explicație pe care trebuie să o descifrăm.

Ci pentru că harul lui Dumnezeu este atât de puternic încât poate transforma chiar și ceea ce nu am fi ales niciodată într-un loc al maturizării noastre.

Încercarea ne poate învăța ceea ce confortul nu ne-a putut învăța.

Ne poate descoperi limitele.

Ne poate elibera de iluzii.

Ne poate face mai atenți.

Ne poate învăța răbdarea.

Ne poate lărgi compasiunea.

Ne poate adânci rugăciunea.

Ne poate conduce către o credință mai puțin dependentă de circumstanțe și mai întemeiată pe Dumnezeu.

Dar toate acestea se întâmplă numai dacă omul răspunde liber harului.

De aceea, atunci când vine încercarea, să nu ne întrebăm numai:„Doamne, când se va termina?”

Să avem curajul să întrebăm și:„Doamne, ce pot deveni în această încercare?”

Poate că nu vom primi imediat răspunsul.

Poate că unele răni vor rămâne multă vreme.

Poate că anumite întrebări vor rămâne deschise.

Dar putem ști un lucru: Hristos nu părăsește omul care se ține de El.

Drumul către maturitate nu este întotdeauna neted.

Uneori trece prin văi, prin nopți, prin așteptare, prin neputință și prin lacrimi.

Dar, dacă omul nu renunță la Dumnezeu, ceea ce astăzi pare numai povară poate deveni mâine locul din care a învățat să vadă altfel lumea, pe ceilalți și propria sa inimă.

Iar „stelele” către care suntem chemați nu sunt recompensele unei vieți fără probleme.

Sunt lumina lui Hristos, asemănarea cu El, libertatea inimii și comuniunea cu Dumnezeu.

De aceea, drumul creștin nu spune că greutatea este ultima realitate.

Spune că harul poate trece prin greutate și poate conduce omul dincolo de ea.

„Per aspera ad astra.” -Prin greutăți către stele.

Prin încercare către discernământ.

Prin răbdare către statornicie.

Prin slăbiciune către dependența de har.

Prin lacrimă către compasiune.

Prin Cruce către Înviere.

Și, mai presus de toate, prin toate acestea, către Hristos.

Preot  Nicău  Nicolae

Media PR Grup — Fii văzut. Fii auzit. Fii cunoscut. Promovare, publicitate, PR, comunicare, media și consultanță.

disclaimer ziarpiatraneamt.ro

Citește și