Editorial : Să facem haz de necaz cu Festivalul „Vacanțe Muzicale”
Din capul locului trebuie spus că acest editorial este destinat melomanilor, audiofililor și celor care trăiesc muzica cultă, celor care nu doar aud muzica, ci o ascultă, celor pentru care o interpretare, o partitură, o orchestră, un dirijor sau acustica unui concert nu sunt simple detalii, ci chiar esența unei experiențe muzicale. Nu este un text pentru cei care organizează festivaluri pe care nu le înțeleg, pentru cei care vor doar să apară în poze la concerte la care nu știu exact ce se cântă și nici pentru cei care confundă orice scenă, orice orchestră și orice aplauze cu un act cultural de nivel înalt.
Pentru că am spus că facem haz de necaz, trebuie să începem cu necazul, iar necazul este că Festivalul „Vacanțe Muzicale”, care a fost cândva un reper al muzicii culte, un spațiu de educație muzicală, de întâlnire între profesori, studenți, interpreți, compozitori, muzicologi și public, a ajuns astăzi să semene tot mai mult cu un festival-bufet, în care se pune pe masă câte puțin din toate, ca să nu plece nimeni nemulțumit.
Nu spunem că artiștii invitați nu sunt valoroși, nu spunem că tangoul, muzica de film, muzica pop, rockul sau formulele crossover nu au valoarea lor, dar spunem că atunci când un festival care s-a născut din muzică cultă începe să fie și simfonic, și cameral, și tango, și muzică de film, și muzică veche, și pop-rock, și de toate pentru toți, începe încet să nu mai fie definit de nimic clar.
Aici este problema reală: nu diversitatea, ci pierderea centrului de greutate. Pentru că marile festivaluri nu sunt mari fiindcă adună orice pe aceeași scenă, ci fiindcă au o identitate, o direcție, o logică artistică și o miză culturală. La noi, impresia este că, în loc să fie dus publicul spre muzica cultă, a fost dus festivalul spre gusturile publicului larg, ceea ce poate umple o piață, poate aduce aplauze, poate da bine în fotografii, dar nu înseamnă automat că festivalul a câștigat cultural.
Partea amuzantă, dacă tot trebuie să râdem ca să nu plângem, este că soluția găsită pare aproape genială prin simplitatea ei. Dacă nu mai ai forța, știința, oamenii sau energia să extinzi atractivitatea muzicii culte, dacă este prea greu să construiești educație muzicală, să faci cursuri de măiestrie, să aduci repertorii rare, să explici publicului ce ascultă, să creezi punți reale între artiști și comunitate, atunci lărgești festivalul până încape în el aproape orice. Mai pui puțin tango, mai pui muzică de film, mai pui pop, mai pui rock, mai pui crossover și, gata, ai rezolvat problema accesibilității.
Numai că accesibilitatea nu trebuie confundată cu diluarea, iar un festival de muzică cultă nu ar trebui judecat doar după câți oameni vin în piață, ci și după câți oameni pleacă de acolo înțelegând mai mult, ascultând mai atent, descoperind un compozitor, o lucrare sau o lume sonoră pe care nu o cunoșteau înainte. Dacă oamenii vin doar pentru ceea ce le este deja familiar, iar festivalul nu îi duce niciun pas mai departe, atunci vorbim despre divertisment cultural, nu despre un festival care își asumă cu adevărat rolul de formator.
Desigur, acest material este scris în urma consultărilor avute cu oameni care cunosc și trăiesc muzica cultă la cel mai înalt nivel, oameni pentru care o partitură nu este decor, o orchestră nu este fundal de poză, iar un festival nu este doar o ocazie de protocol. Cu acești oameni am convenit că ar trebui să claxonăm puțin în direcția celor care organizează astăzi „Vacanțe Muzicale” și să le propunem, cu toată ironia necesară, să înceapă festivalul… poate cel de anul viitor măcar… cu lucrarea din materialul video de mai jos sau cu orice altă lucrare aparținând aceluiași compozitor.
Provocarea pare simplă, dar nu este deloc simplă. Mai întâi, organizatorii trebuie să își dea seama cine este compozitorul, apoi trebuie să găsească o orchestră care să îl aibă cu adevărat în repertoriu și să îl poată interpreta la nivelul pe care îl merită, eventual și din afara cercului de orchestre agreate de organizatorii de la Piatra-Neamț, pentru că, din informațiile pe care le avem, acest compozitor nu se regăsește în repertoriul curent al celor cu care se lucrează de obicei… fără consultarea publicului consumatpor de muzică cultă din Neamț, ceea ce, dacă se confirmă, este cel puțin rușinos pentru un festival care încă mai trăiește din prestigiul unei istorii legate de muzica cultă.
Așteptăm, desigur, două-trei zile un punct de vedere din partea organizatorilor festivalului, pentru a ne spune de ce acest compozitor lipsește din program, dacă a fost vreodată luat în calcul și dacă există intenția ca măcar de anul viitor să apară în „Vacanțe Muzicale”. Vorbim despre un monstru sacru al muzicii clasice, un nume atât de cunoscut încât, dacă întrebi zece oameni pe străzile din Piatra-Neamț, nouă dintre ei sigur au auzit de el. Tocmai de aceea, absența lui dintr-un festival care se revendică din zona muzicii culte nu mai este doar o scăpare de program, ci o problemă mare de cultură muzicală pentru cei care îl organizează.
Și… pentru că bănuim că nivelul de cunoaștere a muzicii culte al celor care organizează astăzi festivalul s-ar putea să nu fie chiar unul impresionant, am strecurat intenționat în acest editorial câteva indicii despre lucrarea muzicală propusă și despre autorul acesteia. Poate că, acolo unde nu ajută neapărat cultura muzicală, vor ajuta inteligența, logica și celelalte atuuri cu care, sperăm, sunt înzestrați organizatorii. Dacă vor răspunde argumentat, vom publica integral punctul lor de vedere. Dacă nu vor răspunde, dacă nu vor reuși să identifice compozitorul sau dacă nu vor putea explica de ce acesta lipsește din festival, vom reveni noi asupra subiectului. Nu din răutate și nici din dorința de scandal, ci pentru că uneori un festival nu are nevoie doar de afișe, fotografii, scene și aplauze, ci și de cineva care să-i aducă aminte de unde a plecat și ce riscă să piardă atunci când încearcă să fie pe placul tuturor și să producă materiale de postări pe rețelele de socializare mai mult decât educație muzicală.
Iosub Robert
