560 de ani de la urcarea pe tronul Moldovei a lui Ştefan cel Mare şi Sfânt (1457-1504)

După cum ne spune cronicarul Grigore Ureche, voievodul moldovean considerat de istoricul Nicolae Iorga ca un „cavaler cruciat în lupta turcilor”, s-a urcat în scaunul statului feudal Moldova după ce în „acea zi de primăvară din 12 aprilie 1457”, după ce „mai sus de târgul Romanului, puțin chiar mai sus de Tămășeni, locul unde cu 7 ani în urmă tatăl său-Bogdan al II-lea-câștiga bătălia pentru domnie, Ștefan întâlni în satul Doljești pe Petru Aron (ucigașul tatălui său), care avea și oaste de ajutor șleahtic (polonezi)- și care ținea vadul în cornul pe care-l făcea acolo Siretul”, conform documentelor vremii. Așadar, după cum se vede, Ștefan trase „primul semn pe răbojul lung al biruințelor sale armate.

Petru Aron fugi, iar Ștefan îl urmări luând drumul râului Moldova, în sus spre ținutul Neamțului. La Orbic, peste 2 zile, o nouă împotrivire a lui Petru Aron fu cu desăvârșire înfrântă lăsând lui Ștefan deschisă cetatea de scaun, Suceava (14 aprilie 1457).

La toate acestea „o parte din marii boieri au fugit în Polonia cu Petru Aron, iar o parte obișnuiți cu schimburile din Moldova, din ultimii ani, se grăbiră în frunte cu Mitropolitul Teoctist a ieși înaintea învingătorului”. Se arată că după aceea s-au adunat țara-scrie Letopisețul lui Azarie-cu prea sfințitul Teoctist și l-au uns în domnie, pe Siret, în locul ce se numește până acum Direptate. Și au luat (Ștefan) schiptrul țării Moldovei”, în data amintită mai înainte.

Cronicarul Grigore Ureche, în Letopisețul Țării Moldovei, menționează laconic, „au domnitu Ștefan Vodă 47 de ani și 2 luni și trei săptămâni și au făcut 44 de mănăstiri…” Este cea mai longevivă domnie din istoria țărilor române (Moldova, Țara Românească și Transilvania), mai apoi unite sub denumirea de România, întrecut doar de regele Carol I (1866-1914), 48 de ani,în fruntea noii forme de stat, regat.

Același Ureche „fost-au acestu Ștefan vodănu mare de statu, mânios și de grabu vărsătoriu de sânge nevinovat; de multe ori la ospețe omorâea fără județu (judecată). Amintrilea era om întreg la fire, neleneșu, și lucrul său îl știa a-l acoperi și unde nu gândiiai, acolo îl aflai. La lucruri de războaie meșter, unde era nevoie însuși să vârâea, ca văzându-l ai săi, să nu msi îndărăptieze și pentru aceia raru războiu de nu biruia. Și unde biruia alții, nu perdea nadejdia, ca știindu-se căzut jos, să rădica deasupra biruitorilor. Mai apoi, după moartea lui și ficiorul său, Bogdan vodă urma lui luasă, de lucruri vitejești, cum să tâmpla din pom bun, roadă bună iase”. Adevărat, dar nu-i o regulă.

Totuși-până în acest moment cel puțin-nu aflăm nici o mențiune cu privire la nașterea sau la viața celui mai viteaz principe domnitor din istoria românilor. Pentru a putea însă pătrunde cât de puțin în cunoașterea copilăriei lui Ștefan, nu ne rămâne deocamdată, altceva de făcut „decât a bate la poarta de altar ornamentat a legendei populare, care pe calea tradiției rămasă în ciuda scurgerii veacurilor”, ne amintește un crâmpei din această copilărie trăită acum peste o jumătate de mileniu, mai precis 560 de ani.

Tradiția populară, legată de o veche legendă-culeasă în secolul al XIX-lea și publicată în multiple variante-pomenește pe Ștefan, copil la Borezești (localitate de lângă Onești, județul Bacău), jucându-se cu o numeroasă ceată de copii din satul de pe malurile Trotușului, sat care probabil „aparținea lui Bogdan (tatăl său), copil din flori al lui Alexandru cel Bun”.

Cât privește mama voievodului, în unele cronici sau pomelnice cât și pe calea tradiției populare, este numită Oltea. Ștefan o numește într-un document intern Maria („mamei noastre Maria”). În legătură cu această dublă denumire s-a emis ipoteza că Doamna Oltea s-ar fi călugărit, luând numele de Maria.

După toate probabilitățile, conform majorității istoricilor care s-au ocupat de „Epoca Ștefan cel Mare”, s-a născut între anii 1430-1435.Astfel se explică și faptul că în preajma morții sale-2 iulie 1504-medicul venețian Muriano, scria din Suceava despre vârsta foarte înaintată a lui Ștefan cel Mare, care trecuse probabil de 70 de ani, cum ne spune istoricul Horia Ursu, în lucrarea „500 de ani de la înscăunarea sa ca domn al Moldovei”, București, 1957. În orice caz pare mai cert faptul că cel puțin cu 10 ani înaintea înscăunarii sale, „Ștefan cel Mare a urmat pe tatăl său în pribegie în Țara Românească, Transilvania și Banat, ne mai spune același istoric.

Cu toate luptele grele din timpul domniei sale de aproape jumătate de veac, încearcă să-și întemeieze o familie care să lase moștenitori pentru tron. La început se căsătorește cu cneaghina Evdochia, din familia cnezilor Olelko din Kiev, fruntașii partidei filo-ruse, în opoziție cu tendințele de catolicizare ale regelui Poloniei.

Căsătoria cu Evdochia din Kiev a avut loc la Suceava, la 5 iulie 1462. Din această căsătorie se va naște fiul său mai mare Alexandru, care apare în documente încă din 1464. Pomelnicul de la Bistrița dă drept mamă a lui Alexandru pe Marușka, „soție legitimă autohtonă sau nelegitimă”.

Fiul amintit întrunea speranțele de continuare a domniei lui Ștefan și se va căsători în 1489 cu fiica voievodului Transilvaniei, Bartolomeu Dragfi. Alexandru a trăit numai până la 26 iulie 1496.

Din căsătoria cu Evdochia, s-a născut Elena care a avut o viață zbuciumată: ea se va căsători la Moscova, la 6 ianuarie 1483 (de Bobotează) cu Ivan cel Tânăr, fiul lui Ivan al III-lea, Țarul Rusiei. Evdochia moare în 1467.

Se va recăsători în septembrie 1472, cu Maria de Mangop; este o alianță matrimonială care avea tâlcul ei politic: fățișa atitudine antiotomană a lui Ștefan. Neamul miresei-urmașiă a familiei imperiale Bizantine,-stăpânea atunci ținutul Mangop de pe litoralul Crimeii, „perlat de bogate cetăți comerciale, mult râvnite de Mehmet al II-lea (Mahomed al II-lea), care urmărea, în chip vădit să transforme Marea Neagră într-un lac turcesc.

Din această căsătorie care s-a încheiat cu moartea Mariei la la 19 decembrie 1477, s-au născut doi gemeni: Bogdan și Ilieș. Ilieș moare curând, iar Bogdan îi urmează în iulie 1479.

Urmează, în sfârșit, a treia căsătorie cu Maria „tânăra fată a lui Radu cel Frumos, domnul Țării Românești”. Se spune că acesta o luase când „trecuse peste patruzeci de ani și părul îi albise, aproape, de grijile necurmate a celor peste 21 de ani guvernare a Moldovei”. A fost căsătoria fără de calcul politic: a fost de astă dată aleasa inimii sale”. Se spune că „era nespus de frumoasă românca din nemaul domnesc al Basarabilor”.

Din această căsătorie de inimă, s-a născut imediat un fiu, pe care Ștefan s-a grăbit să-l boteze Bogdan, după numele tatălui său, dar și după al fiului mort. Pruncul a primit și numele de Vlad, după bunicul mamei sale, Vlad Dracul. Se pare că a fost fiul îndrăgit și după moartea lui; Alexandru, Bogdan va rămâne moștenitorul său, cunoscut în istorie „Bogdan vodă cel Grozav și Orbu”, cum ne spune același cronicar, Ureche.

Așadar un mic periplu în marea domnie a celui „mai viteaz între viteji din neamul românesc”, cu unele aspecte mai puțin cunoscute, din anii copilăriei și cea a familiei, zbuciumată a celui din urmă, ca și luptele cu dușmanii din sud: turcii, din vest cu unugrii, din nord cu polonezii și din est cu tătarii. Și a ieșit întotdeauna și pentru totdeauna, cu fruntea sus!

Piatra Neamț și județul nostru este mândru că dețin vestigii din timpul marelui viteaz moldovean, fiind adevărate monumente de cultură religioasă, laică și militară, cum ar fi Curtea Domnească, Biserica Sf. Ioan Domnesc și Turnul lui Ștefan cel Mare, Mănăstirea și Biserica de la Războieni (amintirea luptelor cu turcii din iulie 1476), Cetatea Neamțului, Mănăstirea Tazlău (loc de odihnă pentru vajnicul domnitor).

Nouă celor de azi și de mâine ne revine nobila misiune de păstrare și protejare a acestor vestigii istorice, începând cu instituțiile specializate, dar și cu atenția și grija fiecărui locuitor de pe aceste meleaguri pline de istorie și legendă și nu numai.

Prof. Gh.Radu