15 martie – Ziua Mondiala a Drepturilor Consumatorilor – Introducere in istoria consumatorismului

Momentul 15 martie 1962 este considerat un moment istoric al nasterii consumatoriste mondiale, generat de Presedintele SUA, J.F Kennedy care rostea catre Congres un mesaj legat de drepturile consumatorilor, sustinand existenta a patru drepturi fundamentale ale acestora:
-dreptul la securitate;
-dreptul la informare;
– dreptul de a fi ascultat;
-dreptul de a alege produse si servicii.
Mai tarziu, Organizatia Internationala a Uniunilor de Consumatori a declarat ziua de 15 martie “Ziua Mondiala a Drepturilor Consumatorilor”.
Treptat , cele patru drepturi fundamentale ale consumatorilor au fost extinse la opt drepturi, prin adaugarea urmatoarelor:
-dreptul la despagubire;
– dreptul la un mediu inconjurator sanatos;
-dreptul la asigurarea necesitatilor si nevoilor vitale;
-dreptul la educare.
Realizand importanta recunoasterii si garantarii drepturilor consumatorilor, ONU a adoptat in anul 1985, prin Rezolutia nr 39/248/1985 : “Principiile directoare pentru protectia consumatorilor” document de o exceptionala insemnatate, rod al unor ample discutii si negocieri cu guvernele a numeroase tari. Potrivit acestui document international, pe baza principiilor discutate, guvernele tuturor tarilor trebuie sa dezvolte si sa mentina o puternica politica de protectie a consumatorilor, prin masuri legislative interne adecvate, parghii si institutii capabile sa asigure o protectie reala si eficienta a consumatorilor.
Fiecare guvern trebuie sa stabileasca prioritatile lui proprii pentru protectia consumatorilor, potrivit conditiilor economice si sociale ale tarilor si cu nevoile populatiei, fara insa a uita de costurile si beneficiile masurilor propuse.
Începând cu anii 1960-1970, în diverse state europene ca Suedia, Danemarca, Marea Britanie, Germania, Belgia, Franţa, Ţările de Jos, au fost promulgate legi care vizau protecţia consumatorilor.
În România, acte normative care să reglementeze acest domeniu au apărut după anul 1990, adoptarea Ordonanţei Guvernului nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor reprezentând primul act care a statuat, în ţara noastră, drepturile consumatorilor.
Începuturile protecţiei consumatorilor în România stau sub semnul căutărilor celor mai bune căi de a adopta principiile ce stau la baza relaţiei consumator – operator economic (pe atunci, agent economic) şi de a le adapta regimului de viaţă românesc.
Perioada de pionierat în acest domeniu, pentru ţara noastră, coincide cu momentele în care ţări ca Franţa, Marea Britanie sau Germania îşi alcătuiau deja un sistem structurat, bazat pe legi care statuau drepturile consumatorilor.
La crearea sa, Oficiul pentru Protecţia Consumatorilor nu avea autonomie, ci era parte integrantă a organismului ce se numea, pe atunci, Comisia Naţională pentru Standarde, Metrologie şi Calitate.
1992 este anul în care Comisia se reorganizează în organe de specialitate ale administraţiei publice centrale, respectiv Institutul Român de Standardizare, Biroul Român de Metrologie Legală şi Oficiul pentru Protecţia Consumatorilor.
Ordonanţa nr. 18/1992 reprezintă actul de naştere al instituţiei care actionează pentru realizarea strategiei politicii şi a obiectivelor guvernamentale în domeniul protecţiei vieţii, sănătăţii şi securităţii consumatorilor, precum şi al intereselor legitime ale acestora.
În acea perioadă, activităţile de bază ale Oficiului erau supravegherea pieţei şi cea de rezolvare a reclamaţiilor venite de la consumatori. După adoptarea Hotărârii de Guvern nr. 482/1992 privind organizarea şi funcţionarea Oficiului pentru Protecţia Consumatorilor (O.P.C.), s-a pus în discuţie, pentru prima dată, necesitatea de a sprijini asociaţiile pentru protecţia consumatorilor şi de a participa, împreună cu acestea, la informarea şi educarea consumatorilor.
Începând cu 1992, Oficiul pentru Protecţia Consumatorilor a demarat ample acţiuni de informare şi de conştientizare cu privire la drepturile fundamentale pe care fiecare persoană fizică le deţine în calitatea sa de consumator. Demersul de informare a comportat, de la început, un caracter naţional prin faptul că acest proiect a fost pus în aplicare atât în Bucureşti, cât şi în celelalte Oficii Judeţene pentru Protecţia Consumatorilor aflate în subordinea O.P.C. şi care funcţionau ca unităţi cu personalitate juridică.
De-a lungul anilor, O.P.C. a căpătat în conştiinţa publică, pe lângă calitatea de apărător al drepturilor oricărui consumator, o responsabilitate în plus, şi anume aceea de sursă permanentă de sfaturi în achiziţia de bunuri alimentare, nealimentare sau la încheierea contractelor pentru diverse servicii.
Un nou context de funcţionare este stabilit prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului 2/2001, care reglementează înfiinţarea Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Consumatorilor ca organ de specialitate al administraţiei publice centrale, cu personalitate juridică, în subordinea Guvernului. De asemenea, în toate actele normative în vigoare s-a înlocuit denumirea de “Oficiu pentru Protecţia Consumatorilor” cu “Autoritate Naţională pentru Protecţia Consumatorilor”.
În prezent, actul normativ care reglementează organizarea şi funcţionarea Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Consumatorilor este Hotărârea Guvernului nr. 700 din 11 iulie 2012, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 491 din 18/07/2012.
Astfel, Autoritatea este instituţie publică şi funcţionează ca organ de specialitate al administraţiei publice centrale, cu personalitate juridică, în subordinea Guvernului şi în coordonarea ministrului economiei, comerţului şi mediului de afaceri.
Conform dispoziţiilor acestui act normativ, Autoritatea coordonează şi realizează strategia şi politica Guvernului în domeniul protecţiei consumatorilor, acţionează pentru prevenirea şi combaterea practicilor care dăunează vieţii, sănătăţii, securităţii şi intereselor economice ale consumatorilor.
A.N.P.C. este condusă de un preşedinte, ajutat de 2 vicepreşedinţi, numiţi prin decizie a primului-ministru.