131 de ani de la moartea Veronicăi Micle

În noaptea de 3 spre 4 august 1889, la Mănăstirea Văratec din județul Neamț, se stingea din viață poeta Veronica Micle. Avea doar 39 de ani.

A publicat poezii, nuvele și traduceri în revistele vremii și un volum de poezii, însă este cunoscută publicului larg datorită relației cu Mihai Eminescu, o poveste de dragoste care fascinează de peste un secol. 

După moartea lui Mihai Eminescu (15 iunie 1889), poeta Veronica Micle intră într-o depresie puternică, iar într-un final ia decizia de a-şi încheia socotelile cu viaţa, se sinucide cu arsenic.

Estre înmormântată la 6 august 1889, lângă biserica Sf. Ioan de la Văratec.

În literatură, Veronica Micle a debutat în Noul curier român (NCR), în 1872, cu două schiţe, de factură romanţioasă, apărute sub pseudonimul Corina. Versurile, influenţate de Eminescu, le-a publicat în Columna lui Traian, în 1874, iar din anul următor, în Convorbiri literare. A mai colaborat la Familia (din 1879), la Revista nouă şi Revista literară.

Casa din Târgu Neamț în care Veronica Micle și-a petrecut o mare parte a vieții a devenit, în timp, Casa memorială „Veronica Micle”. Construită în 1834, Casa memorială a fost declarată, în 1934, monument istoric, iar în 1984 a fost redată circuitului turistic. Din 1998, în partea stângă a casei se află o statuie cu bustul poetei, realizată în bronz de sculptorul Damian-Ioan Pop.

O parte dintre scrisorile trimise de poetul național, Mihai Eminescu, iubitei lui Veronica Micle, sau „Momoti”, cum o alinta el.

Momoţi dragă,
Din faptul că nu ai căpătat ieri depeşă, vei fi conchis fără îndoială că ieri nu a fost la ordinea zilei petiţia ta. De la 1 pân’ la 4 am stat ieri la Cameră în deşert. Nicu Gane mi-a spus c-o să vie Sâmbăta viitoare, ceea ce doresc şi eu pentru ca să se mântuie odată.
Pe pezevenchiul cel de grec nu-l mai primi, te rog; sau – dacă-l primeşti – te oblig să fie şi Câmpeanca de faţă, pentru că nu voi să rămâi tu, om sincer şi adevărat, incapabil de viclenie şi minciună, sub impresia acestui şarpe veninos, acestei archicanalii ingrate, mincinoase şi spioane. – Eine schwache Stunde – zici tu că e partea slabă a femeilor. De aceea mă tem şi eu mai mult decât de orice şi de aceea găsesc preferabil să nu-l găsesc de loc şi să-i ceri prin madame Câmpeanu scrisorile, dacă va veni. Ce mai are a-ţi spune azi, când a aruncat asupra fericirii noastre cea mai neagră injurie? Eu nu ştiu cum tu nu ai sentimentul pe care-l am eu şi nu recunoşti că apropierea acestui mizerabil de tine e o injurie mortală pentru noi amândoi? Din purtarea ta în această cestiune delicată voi face un merit, dacă va fi bună, un merit pentru care îţi voi fi recunoscător toată viaţa mea.
Nicuţă, fii cuminte. Pe mine m-apucă iar furia înnăscută caracterului meu, gelozia, cea mai rea şi mai amară din toate patimele. Te rog să n-o hrăneşti, dacă nu vrei să-mi iei liniştea trebuincioasă pentru a iubi atât de senin, precum te-am iubit în momentele cele mai bune ale vieţii.
Te sărut din creştet pân’în tălpi şi rămân
al tău Emin
7 fevruarie 1882

Fetiţule dragă,
Nu te supăra dacă nu-ţi scriu numaidecât după ce-ţi primesc scrisorile, dar în adevăr înot în stele. Acuma m-au apucat frigurile versului şi vei vedea în curând ceea ce scriu. Îndată ce mă voi muta de aici îţi trimit bani de drum; pân-atunci “Legenda” la care lucrez va fi gata şi fiindcă luceafărul răsare în această legendă, tu nu vei fi geloasă de el, fetiţul meu cel gingaş şi mititel, şi nu te-i supăra că nu-ţi scriu imediat, nici că nu-ţi scriu mult. Cred că e un gen cu totul nou acela pe care-l cultiv acum. E de-o linişte perfectă, Veronică, e senin ca amorul meu împăcat, senin ca zilele de aur ce mi le-ai dăruit. Căci tu eşti regina stelelor din cerul meu şi regina gândurilor mele – graziosa – graziosissima donna – pe care o sărut de mii de ori în somn şi trează şi mă plec ei ca robul din “O mie şi una de nopţi”
Emin
10 aprilie 1882