In memoriam Niki Lauda: Fascinaţia renaşterii pentru victorie

1976, pentru români, rămâne indiscutabil anul Nadiei cu ale sale note de 10 obţinute, în iulie, la Jocurilor Olimpice de Vară de la Montreal. Alte momente şi evenimente din lume se pierd (sau nu) în cotloanele memoriei. Moare Agatha Christie la 85 de ani şi are loc primul zbor comercial al avionului Concorde. În Marea Britanie ia sfârşit prin demisie „domnia” de prim-ministru a lui Harold Wilson, iar în vară demisionează şi premierul francez Jacques Chirac. Pe 1 aprilie Steve Jobs, Steve Wozniak şi Ronald Wayne fondează Compania Apple Computer, la aproape un an după apariţia Microsoft, dar despre acestea nu se ştia în România. Se face Vietnamul Mare şi, în aceeaşi zi cu raidul trupelor aeropurtate israeliene pentru eliberarea ostaticiilor de la Entebbe (Uganda), ambasadorul SUA în România, Harry G. Barnes, ne salută în limba română, la ceas de după-amiază la TVR, cu ocazia Bicentenarului Revoluţiei lor. Lista personală, subiectivă – care se poate încheia cu alegerea democratului Jimmy Carter ca preşedinte în faţa lui Gerald Ford, acesta luându-i faţa viitorului preşedinte Ronald Reagan în cursa pentru nominalizarea republicană – este una lungă.

Lasând la o parte orice urmă de pasiune, de înţeles la nişte copii mărişori, nu uităm emoţia mondială produsă de aşteptarea Marelui Premiu de Formula 1 al Japoniei, programat pe 24 octombrie pe circuitul de la Fuji. Austriacul Niki Lauda, campionul en-titre, avea trei puncte avans în clasament în faţa urmăritorului, britanicul James Hunt. Lauda suferise arsuri cumplite la faţă şi cap şi ale căilor respiratorii în accidentul teribil de pe Nurburgring, la Marele Premiu al Germaniei, pe 1 august. Abia a scăpat cu viaţă. În numai şase săptămâni se urcă înapoi în cockpit, renunţând la unele operaţii de chirurgie plastică şi reparatorie pentru a câştiga timp. Lipseşte practic doar de la două curse. Formidabila întrecere dintre cei doi piloţi era urmărită cu sufletul la gură de întreaga planetă. Cursa de la Fuji stă sub semnul amânării sau anulării până în ultima clipă, pe fondul protestelor câtorva piloţi. Plouase torenţial, era ceaţă, apa băltea pe unele porţiuni. Istoria se scrie repede. Lauda se retrage în turul II, cum aveau s-o facă şi alţi piloţi printre care legenda braziliană Emerson Fitipaldi. Cursa e câştigată de Mario Andretti (SUA, Lotus), urmat de Patrick Depailler (Franţa, Tyrrell) şi James Hunt pe McLaren, suficient pentru ca acesta să urce în faţa austriacului în clasamentul sezonului cu un singur punct. Supărată foc, echipa Ferrari adună însă un nou titlu în competiţia constructorilor, graţie şi punctelor strânse de al doilea pilot, o altă legendă, italianul Clay Regazzoni. Lauda, chinuit de condiţiile de concurs, de casca specială, de dificultăţile de clipit şi nefuncţionarea glandelor lacrimale afectate de arsurile profunde, lasă în urmă o declaraţie mişcătoare despre supremaţia vieţii în faţa oricărei alte victorii sau titlu.

Astăzi poate părea incredibil, dar aceste informaţii erau accesibile în România anilor ‘70. TVR transmitea în direct cursele importante de Formula 1, în limtele impuse de decalajul de fus orar. Inegalabilul Andrei Bacalu, comentator ultra-calificat, modela din ele un spectacol aşteptat şi savurat. În plus, revista lunară Autoturism (fondată în 1904, apoi reeditată de Automobil Clubul Român după 1969) şi Almanahul Auto ţineau steagul foarte sus, cu prezentări de acurateţe. Într-o perioadă revista edita inclusiv suplimente sau afişe la mijlocul ediţiei pentru colecţionarii pasionaţi de F1, dar şi de alte competiţii auto în genul fostei Cupe Can-Am (1966-1987), spectaculoasă întrecere de prototipuri. Aşa se face că biografia, palmaresul şi ambiţiile piloţilor, ale marilor echipe, râvneau la a se înscrie în cultura generală a vremii. Evoluţia monoposturilor şi transferul piloţilor talentaţi contribuiau la atractivitatea a ceea ce era botezat Marele Circ al Formulei 1. Era greu să câştigi sezoane la rând. Jackie Stewart învinge în 1969 cu Matra, apoi în 1971 şi 1973 cu Tyrrell. Anul 1970 aduce singurul campion post-mortem, pe germanul Jochen Rindt (Lotus), iar în 1972 şi 1974 laurii îi revin lui Emerson Fitipaldi, întâi cu Lotus, apoi cu McLaren.

Vine anul 1975. Revoluţia Ferrari, începută cu un an înainte, îl are în prim-plan pe unicul Luca di Montezemolo, o definiţie a managerului vizionar. El îl miroase bine pe tânărul austriac, care nu strălucise până atunci din cauză de maşină neperformantă. A contat mult recomandarea lui Clay Regazzoni, colegul de la BRM şi simpatia personală a seniorului Enzo Ferrari. În 1975 iese pe pistă, nu de la începutul sezonului, monopostul revoluţionar Ferrari 312T, cu al său motor de 12 cilindri boxeri, creat de unul dintre cei mai mari ingineri ai tuturor timpurilor, Mauro Forghieri. În 14 curse, pleacă în 9 din pole-position, câştigă 5 şi încheie sezonul pe locul I.

După episodul din 1976, urmează al doilea titlul în 1977. Relaţia cu echipa era în suferinţă. Nu-i iertau retragerea de la Fuji, iar el nu se înţelegea cu pilotul numărul 2, argentinianul Carlos Reuteman. Câştigă campionatul cu multe etape înainte de final, dar nu-l termină la volan fiindcă locul îi este luat de un canadian necunoscut atunci, regretatul mare talent Gilles Villneuve, tatăl lui Jacques, campion în 1997, la al doilea său sezon în F1. (Conducea spre ultimul titlu monopostul enervant de performant Williams Renault, greu detronat de Scuderia Ferrari în 1999, cu şase victorii consecutive, prima a lui Mika Hakkinen, următoarle cinci revenindu-i lui Michael Schumacher. Dar asta e deja istorie contemporană.)

Niki Lauda pleacă doi ani la Brabham, echipă condusă de Bernie Ecclestone, omul care avea să aducă peste timp Formulei 1 o grandoare, o forţă şi o influenţă de neimaginat. Se retrage în 1979, dar revine în 1982 la McLaren cu ambiţia de a câştiga un al treilea titlu, ceea ce se întâmplă în 1984 când îl depăşeşte pe colegul de echipă cu doar 0,5 puncte. Colegul se numeşte Alain Prost (Franţa), de 4 ori campion mondial (1985, 1986, 1989, 1993). În anul următor se retrage definitiv.

Asemenea amintiri cu piloţi, alături de poveştile despre alţi conducători de echipă de calibrul lui Ron Dennis, Ken Tyrrell ori Colin Chapman şi Frank Williams, trăite în timp real, vin din timpuri când nu ne imaginam că vom fi expuşi cândva comentariilor penibile ale unuia zis Miki Alexandrescu. Am fost expusi, personajul a făcut un rău enorm, aproape iremediabil amatorilor de F1 din România.

Dincolo de cariera la volan şi titluri, de o viaţă plină cu de toate, de anii când a acceptat poziţii importante în managementul echipelor Ferrari (alături de acelaşi Luca di Montezemolo), Jaguar sau Mercedes, Lauda rămâne unul dintre cele mai mari caractere din toată istoria Formulei 1, o personalitate respectată şi în afara lumii sportului. Nu întâmplător, spunea despre James Hunt, rivalul său doar pe circuit, că a fost unul dintre foarte puţinii pe care i-a iubit, unul dintre şi mai puţinii pe care i-a respectat şi singura persoană pe care a invidiat-o.

Viorel COSMA

Sursa: StiriNationale.Eu